Marian Nazat: Litrii de noroc ai unora…

marian nazat 1

Capitalism kills”, citesc pe un gard coșcovit, undeva, pe lângă Foișorul de foc. Cât adevăr în cele două cuvinte… Ce minte lucidă trebuie să fie cea care le-a alăturat  și ni le-a vârât sub ochi,  într-o lume de orbi… N-apuc  să-mi rumeg angoasele că, la trei străzi distanță, zăresc pe zidul unei case dăulate un anunț  nemaivăzut și nemaiauzit: „Am doi litri de noroc !” Așa a scris cineva pe tencuiala dărăpănăturii. I-or ajunge, oare, ca să nu fie ucis de nemilosul capitalism? Nu-mi deslușește nimeni misterul, trecătorii cu  care mă intersectez sunt grăbiți și nepăsători la tot ce este în jurul lor, mama lui  de asasin în serie! Apropo, ce se poate face în ziua de azi cu doi litri de noroc ? Caut să aflu, deschid ceaslov după ceaslov, sun în stânga și-n dreapta, doar, doar m-o lămuri  careva ! Nimic, toți strâmbă din nas… Și ce termen de garanție o avea norocul? O fi nevoie și de un recipient anume întru păstrarea miraculosului lichid? Nu cumva să se evapore între timp, ăsta da ghinion ! Chiar, i l-o fi prescris un specialist, un norocolog? Ori i l-a procurat un amic pe sub mână ? Ah, cât mi-aș dori să-mi arunc ochii pe rețeta cu pricina… „ O linguriță  pe zi, de regulă dimineața, după  micul dejun, timp de o viață…” Sună mișto, nu ? Hai, noroc!

*

Zăbovesc în stația de taximetre. Dimpreună cu  mine, așteaptă  și o  femeie cu fiica ei, școlăriță.

– Mamă, azi am învățat la școală despre Eminescu ! o aud pe copilă.

Wow, grozav ! Și ce ați învățat? o întreabă părintele,  radiind de bucurie.

– Că are poza pe o bancnotă…

Simt că mă prăbușesc în abisul neîntoarcerii și-i mulțumesc sorții că m-a ferit de ghinionul de a mă fi născut mai târziu și de a fi fiul acestor vremuri netrebnice !

*

Cobor din taxi  și abia acum observ atenționarea de pe portiera din spate: „NU TRÂNTIȚI USA!” „Stai, bre, că n-am nimic cu americanii!” dau să strig către șofer, dar geaba. Autoturismul a scrâșnit scurt și a rupt-o la goană într-un  oraș bezmetic. Oricum ar fi, deocamdată USA șade pe piedestalul pe care s-a cocoțat  de un secol, deși se clatină serios, dar, până să fie trântită de acolo, e cale lungă. M-am ambalat aiurea-n tramvai, nu despre USA e vorba în propoziție, ci despre ușă, păcatele mele… O șterg din loc, atent să ocolesc mașina de  intervenție a „POMPIERILOR SALVATORI”. Ptiu, drace, or fi și pompieri nesalvatori? Umblu hăbăuc, neputincios să-mi  găsesc răspunsul potrivit… D-aia, la nevoie, roagă-te să ai norocul să vină ăi dintâi, nu ceilalți !

*

Ca să mă descotorosesc de întrebarea sfredelitoare, intru într-o librărie nimerită  în drum. Zăresc, pe un raft, volumul premiat al Anei Blandiana, Mai mult ca trecutul: jurnal: 31  august 1988 – 12 decembrie 1989. Iau cartea și încep s-o răsfoiesc, deh, curiozitatea mea nepotolită ! Pe flapsuri, fragmentele sugestive, pețitoarele, adică. „Aseară ne-am  uitat  la  jurnalul TV şi brusc,  mai întâi de uimireapoi de dezgustne-a apucat pe amândoi un râs cu sughiţuri, o adevărată descărcare nervoasă: pe ecran apăreau munți de cârnați, salamuri, caşcaval, şuncă, telemea, unt, carne, pește proaspăt, iar printre  toate aceste minuni pe care aproape că nu mi le mai aminteam… se învârtea dând din  mâini El, pradă unei adevărate isterii, trecând dincolo de galantare,  învârtindu-se printre mâncăruri, printre cratițe și oale, în timp ce vocea marțială a crainicului spunea că tovarășul dă indicații să se gătească în permanență carne… să existe la discreție. Nu ne puteam opri din râs, ridicolul și jalnicul  depășind revolta și tristețea, văzând un șef de stat împodobit de munți de cârnați… în timp ce mulțimea de privitori stătea gata-gata să se repeadă  asupra  prăzii, imediat ce s-ar fi terminat spectacolul.” Nu m-a convins, am văzut mai apoi șefi de stat și mai ridicoli, și mai jalnici… Și n-a fost nevoie să mă uit dincolo de granițele României. Continui iscodirea: „Avem în casă 8 grade… Suntem mereu mai îmbrăcați în casă decât  afară,  dormim cu sticle calde de apă   la picioare. Sunt momente în care  părem  a ne obișnui,  în care totul pare suportabil, și altele când  exasperarea atinge limita plânsului sau, dimpotrivă, când creierul încetează să mai funcţioneze și totul se lasă să alunece în apatie neagră. Nu ştiu care dintre cele două situații e mai periculoasă. Trebuie totuși să continui să scriu.” Haida-de, să facem literatură din astfel de banalități,  zău că nu-i un semn de sănătate  culturală!

Pe coperta ultimă, altă mărturisire: „Nimeni nu mai are încredere în nimeni, nimeni nu mai este alături de nimeni, o asociere este o utopie, un gest de sprijin al cuiva sau a ceva, aproape de neimaginat. Suntem singuri, cu desăvârșire singuri, nu doar în istorie, ca popor, ci și în eternitate, ca oameni. De aceea, în toată devenirea noastră am reușit numai lucrurile care puteau fi făcute de unul singur (poezia, de exemplu) și am fost jalnici sau pur și simplu inexistenți în domeniile în care ar fi fost nevoie de cea mai elementară asociere sau solidarizare.

Tot ce se întâmplă și felul incredibil, ușor suspect, în care se întâmplă par a spune că toată durerea, toată suferința unei jumătăți de secol a fost fără sens. Ceea ce nu pot accepta. Există în mine o convingere subterană, ascunsă, nemărturisită pentru că nu știu cum ar putea fi formulată inteligibil, care îmi spune că nicio suferință nu poate fi zadarnică și că țările care ies acum din întuneric și teroare nu pot, nu trebuie să-și dorească pur și simplu să devină asemenea celor ce nu au fost acolo, că societățile care se inventează acum trebuie să adauge libertății și bunăstării statelor apusene și picăturile de umanitate distilate din suferința pe care au îndurat-o!” Mă opresc și recitesc paragrafele. Constat cu uluire că, deși  s-au scurs treizeci și  cinci de ani de atunci,  lucrurile  nu s-au schimbat defel, „nimeni nu mai are încredere în nimeni, nimeni nu mai este alături de nimeni, (…) suntem singuri, cu desăvârșire singuri, nu doar în istorie, ca popor, ci și în eternitate, ca oameni”. Mda, aproape o jumătate de veac fără sens… Mai verific o dată, m-oi fi înșelat! Deloc! Într-adevăr, confesiunile datează de dinaintea răsturnării regimului Ceaușescu!  Din păcate, astăzi suntem și mai dezbinați, și mai resemnați, și mai umiliți. Niște biete calfe  din „tainicul atelier al lui Dumnezeu”[1], mânjite până la urechi  de ulei și motorină, numa’ bune să presteze muncile grele ale Apusului… Merg mai departe… „Pentru că cel mai greu dintre toate enormele eforturi la care este supus spiritul creator, într-o lume și într-un timp ca acesta, este acela de a privi cu neînduplecare tot răul, toată urâțenia din jur, găsind în același timp puterea de a descoperi urmele de frumusețe și bine capabile să păstreze vie iubirea care mișcă soarele și celelalte cuvinte.” Vasăzică,  e adevărat că ne mișcăm în cerc, altminteri n-am fi ajuns de unde am plecat în urmă cu trei decenii !  Urâțenia ne-a inundat iremediabil sufletele, și lumea pare un hârdău doldora de zoaie! Frumusețea și iubirea s-au ascuns strașnic, înspăimântate de răul instaurat ca zeu tutelar al clipei, în  uralele mulțimii trepanate. Cuvintele s-au transformat  în interjecții grobiene, iar din soare picură stropi de sânge și de noroi, pretutindeni miroase a Apocalipsă! Spiritul creator zace, mutilat de vicisitudinile condiției  umane în epoca ipocriziei  absolute și-a fricii pentru ziua de mâine. Mai mult ca trecutul, nu încape vreo îndoială…

Brusc, alung strigoii cotidianului bicisnic, înghiontit de câteva mirări. De ce, totuși, poeta a așteptat coșcogeamitea ca să-și publice confesiunile? Oare ca să dispară martorii epocii, oricând dispuși s-o conteste? Ori ca să-și cosmetizeze nițel spovedania, să o actualizeze pe gustul noului segment de adoratori? Pe de altă parte, constat cu tristețe că încă ne hrănim cu putreziciunea unui cadavru politic, semn că nu ne-am dezbărat de reflexele necrofage.

Curios să-mi răspund la astfel de uimiri, mi-am cumpărat jurnalul   distinsei oportuniste, care, sigur, a prins și ea, pe din dosul rânduielilor împurpurate, niscaiva bidoane cu noroc. Sau i le-a dăruit filantropul nomenclaturist Gogu Rădulescu, cu ocazia deselor vizite la locuința acestuia din Comana? Și, se pare, norocoasa a legumit licoarea magică, de vreme ce contabilizează premii peste premii, în ciuda producțiilor literare plicticoase și previzibile. Căci,  toate se învârt, de o puzderie de ani, în jurul cozii motanului Arpagic, nicio schimbare de registru, o repetare exasperantă a unei teme desuete deja.

*

Derutat la culme de răsturnarea scării valorilor în societatea al cărei odraslă vitregă m-am pomenit deunăzi, o zbughesc îndărăt înspre  locuința pe pereții căreia cineva se lăuda că are doi litri de noroc. Îmi fac speranțe că  l-oi convinge pe necunoscut să-mi vândă și mie măcar o litră! Sun la poartă. Dintr-o  bucătărioară se ivește o tânără cu  sex incert.

-Ați scris pe  zid că aveți doi litri de noroc, e adevărat ? tatonez terenul.

– Da, dar nu eu, ci prietena mea. Numai că a săltat-o poliția și acum e arestată pentru deținerea și comercializarea ilegală de substanțe interzise, îmi pare rău.

Plec abătut, așa e când n-ai noroc în viață…

[1] Astfel definește Goethe istoria.

Parteneri