Marian Nazat: M-am întâlnit cu Moș Crăciun !

 

Zău că nu-mi închipuiam c-o să-l mai întâlnesc pe basmicul moșneag, pe care-l tot aștept de-o viață. Și minunea s-a produs, cum altfel ?, pe la miezul unei nopți magice, căci numai atunci sunt posibile miracolele. Dar nu una de iarnă, ci de vară toridă, semn că încălzirea globală ne-a afectat pe toți la tărtăcuță. Culmea, nici locul nu îmbia la povești, ferească sfântu’ ! Păi, stadionul de fotbal nu-i tocmai spațiul în care să-ți imaginezi că vei da nas în nas cu Moș Crăciun. Pe Arena Națională juca Franța cu Elveția, într-o optime de Campionat European. Tribunele se umpluseră pe jumătate, fiindcă temutul virus, după ce ocolise șugubăț Copenhaga, Amsterdam și Budapesta, se abătuse nițel pe la București, taman cât să împiedice ocuparea tuturor scaunelor de pe fostul 23 August. Ciudată ființă și Covidul ăsta, fătat în 2019, în condiții încă neelucidate, ca să azvârle, între altele, și festivalul fotbalistic european din 2020 în 2021, iar nouă să ne împingă rostul în derizoriul celor mai docili cobai. Las însă în grija numerologilor să dezlege secretul acestei înșiruiri de cifre și de destine stâlcite la comandă. Oricum, nu pricep neam cum naiba de cârcâiacul hălăduie alandala pe „Bătrânul Continent”, întemnițându-i pe unii în dosul zăbrelelor domestice, iar altora îngăduindu-le să-și bage picioarele în hilara distanțare socială. Dacă un virusolog e în stare să mă lămurească, jur să nu-mi mai dau jos masca până ce nu m-o implora Klaus Iohannis. Apropo, ce ghinion al dracului să-l avem președinte de stat pe detestabilul sibian, iar nu pe maghiarul Viktor Orbán… Că tare mi-aș fi dorit să-l aud pe „Marele Mut” împăunându-se viril, aidoma vecinului hun, că bărbatul român nu îngenunchează decât în trei situații: „în faţa lui Dumnezeu, în faţa Patriei şi când cer în căsătorie.” Atât, nicidecum pe terenul de sport, în susținerea unei cauze mânjite mincinos-strident. Dacă rudele nu ți le alegi, pe înalții demnitari, da, și cine a introdus numele hermannstadtezului în urnă să se spele cu el pe scăfârlie.

Dar să mă întorc pe stadion, la reveria insomniacei nopți de vară. „Cocoșii galici” și „strânsura balcanică” însemnată cu crucea helvetică pe piept fugeau de mâncau pământul și se întreceau în faze de-o spectaculozitate buimăcitoare. Golurile curgeau cu nemiluita dintr-o parte în alta, ca și ratările, ca și lufturile, ca și faulturile, ce mai, o frenezie halucinantă! Mă frecam la ochi și nu-mi venea să cred, fotbalul n-a murit, strivit de megalomania negustorilor de la Nyon, pe ei, pe mama lor! Memoria mea de microbist cu școala la zi și nu on-line, s-a îmbujorat deodată și a scos dintr-un sertar prăfuit amintirea în nuanțe sepia a thriller-ului din 1982, de la Mondialul spaniol, la capătul căruia nemții vestici i-au căsăpit pe franțujii platinizați, după ce fuseseră conduși în prelungiri cu 1 la 3. Oho, cât am mai pătimit în anii aceia… D-aia, anticipându-l pe subtilul Gary Lineker – golgeterul de odinioară al „Albionului ”-, mi-am șoptit în barba neîncărunțită că, „dacă ești o persoană inteligentă, vine o vreme când te saturi de fotbal, te saturi de spectatori zbierând și de antrenori strigând prostii de la margine.” Dar nu imediat, ci mai amânat, până la World Cup ’94 din America, unde gașca inefabilului Hagi s-a îngropat levantin în legendă, una poleită cu sclipici auriu, geaba suspinele nației de pătimași fără leac.

Și m-am ținut de cuvânt, doar că în seara de sfârșit de iunie, pe care o reînvii azi, m-a luat iarăși valul… „Valul mexican”, nu altul, pornit ca un flux uriaș din memoria deloc recentă a chibiților dâmbovițeni. Era minutul 101 al șiragului celor 1001 de nopți visate de orice muritor și, nitam-nisam, vreo douăzeci de mii de copii insuficient maturizați au tăbărât să scandeze „România, România !” Doamne-Dumnezeule, ceva mai înălțător n-am trăit în ultimele decenii, o descătușare a bucuriei pure, a mândriei naționale (a nu se citi sintagma de către haterii cu haștagul în creier!), un urlet de revoltă pentru o țară pierdută deja. Și, în plin vacarm, deasupra întregii arene s-a ivit, plutind serenisim, Moș Crăciun, cu sacul său mitic. Nu știu alții dacă i-au observat plutirea, însă eu am văzut-o sigur, nu e nicio scorneală a condeierului nărăvit la îmbrobodeli de pescar ori vânător ! Oaspetele nepoftit de corporatistul Ceferin ședea afundat într-o sanie electrică, singurul hatâr făcut modernității zbanghii. Renii fuseseră interziși exploatării, inclusiv în scopuri filantropice, printr-o hotărâre judecătorească, în urma unei plângeri adresate instanței comunitare de un ONG laponez, preocupat, contra cost, desigur, de soarta sărmanelor patrupede cornute. Am încremenit surprins și i-am cerut sfios, printre bâiguielile școlărești, să-mi deșarte în poală sacul. Cum o minune nu se înghesuie niciodată singură, bătrânul mi-a îndeplinit doleanța și mi-a dăruit o minge albă cu picățele negre, rugându-mă să nu o cacioresc în culorile curcubeului, fiindcă lui îi provoacă greață demagogii noii ordini mondiale. I-am promis solemn că-i voi respecta moftul, iar el mi-a întins mâna (nicidecum pumnul, ca în spoturile publicitare cretine !), pe care i-am strâns-o cu emoție și candoare juvenile. Musafirul, încolțit deja de milițiile ideologice de pretutindeni, a dispărut brusc și abia atunci am sesizat că reclama transgenderă, un fel de brâu ce sugruma dreptunghiul verde din ovalul de beton, devenise, printr-o scamatorie, alb-neagră, sfidând prostia mileniului început sub semnul manipulării planetare