Sala Palatului e plină ochi! Aici, în urmă cu o jumătate de secol, Ilie Năstase (în ținută militară), prezentat de Cristian Țopescu, primea, din mâna răposatului Marin Dragnea, titlul de cel mai bun sportiv român al anului. În imaginile de demult îl zăresc și pe Gheorghe Gruia (fie-i țărâna ușoară !), uriașul nostru handbalist (și el ofițer la clubul Steaua).
Deși s-a scurs o viață de atunci, pare că nimic nu s-a schimbat, imensa clădire rezistând stoic printre construcțiile de sticlă din zonă. La fel și sărbătoritul de azi, tânăr, frumos și agil, alergând zglobiu pe ecranul etern. Dar nu oricum, ci mereu pus pe șotii, pe năzbâtii, un „zbanghiu” de geniu, vorba îngerului său păzitor, hâtrul Ion Țiriac. Defel întâmplător, înregistrările vechi sunt alb-negre, întâiul lider ATP necunoscând și culorile intermediare de-a lungul aventuroasei existențe! Nasty nu șade o clipă, ba îi mută scaunul unei arbitre pe o altă margine a terenului, exasperat de miopia distinsei doamne, ba îi hâțână ditamai jilțul înaltului oficial, ba îi reproșează ăstuia că nu i se adresează adecvat, adică „Mister Năstase”, ba îi azvârle în înalturile cerului șapca altui tușier atins de „orbul găinilor”, ba înjură birjărește, ca în bătătura natală din mahalaua dâmbovițeană, ba își întinde prosopul pe zgură și se preface că trage un pui de somn, ba flutură ostentativ către tribună degetul mijlociu, deloc duios… „Păi, ce, le arăt că mai am o minge! Când le arăt două degete, înseamnă că mai am două mingi !” se scuză pișicherul care a înnebunit planeta în anii ’70. „Mr. Ashe, sunteți gata?” repetă ironic, cu neastâmpărul inegalabil și irepetabil, determinându-l pe „Negroni” să plece la vestiar. Puștiul din Carpați, adesea coleric, se ceartă cu toți – cu arbitrii, cu spectatorii, cu partenerii de dublu, cu adversarii -, debordând de o fantezie niciodată secată. Oriunde apare, lumea intră într-o stare de transă, neregăsită altcumva, gălăgioasă și frenetică. Pletosul venit dintr-o țară ascunsă în dosul Cortinei de Fier stârnește mici furtuni ori tornade pe arenele de tenis, rigide și încremenite în atmosfera de altădată, împrumutată de peste Canal. „Comni”[1] își arogă cu de la sine putere rolul de demolator al acestor prejudecăți îmbâcsite de praful rutinei și își râde de ele, le aruncă la coșul de gunoi al istoriei. Unii îl suduie, alții îl aplaudă, excitați de nonconformismul românului cu o charismă irezistibilă. Povestitorii sunt și ei fascinanți, au șarm și humor, inclusiv antipaticul Stan Smith, călăul năbădăiosului și nesăbuitului meu compatriot. Nume magnifice ale „sportului alb” cândva ni-l creionează cu farmec și încântare pe „atletul fantastic, cu instinct de entertainer pur”, deopotrivă „tragedian și clovn, dar întotdeauna un artist”[2], și se semnează ștrengărește în colțul tabloului: Billie Jean King, Jimmy Connors, John McEnroe, Björn Borg, Boris Becker, Yannick Noah, Pierre Barthes, Tom Okker, Henri Leconte, Jan Kodeš, Rafael Nadal… Doamne, ce constelație de campioni !
Femeile sunt înnebunite după „buzele lui moi” și după virilitatea adusă din Balcani ce răzbate din fiecare gest, din fiecare unduire a trupului său de macho. Numai că bărbatul râvnit de cohortele de splendori femeiești se joacă de-a îndrăgostitul, de-a căsnicia, de-a viața, la el totu-i o joacă ! „Cu Ilie n-ai decât două variante: să-l împuști sau să-l accepți așa cum e !” ne lămurește cu aeru-i de „haiduc rutean” pragmaticul „Țiri”. Și, pe nesimțite, filmul, minunatul film realizat de Tudor Giurgiu și compania, se sfârșește cu Nasty zbughind-o spre noi. O fi tot o năsărâmbă de-a lui? Fie ce-o fi! Îl primim cu brațele deschise și-l strângem la piept, pentru ca apoi să-i mărturisim cu lacrimi pe obraji: „Te iubim, zbanghiule!”
Vraja se risipește pe dată și puștiul acela teribil și neliniștit, rebelul risipitor, se transformă într-un octogenar nițel încovoiat, stând aplecat pe o bancă, în vestiar… Ca și Sala Palatului, căreia abia acum îi observ ridurile și pielea fleșcăită … Printr-o fantă de lumină, se zăresc tribunele de la Roland Garros. Goale … O fi ros de remușcări, de regrete ? Până să-mi răspund, gânditorul Ilie Năstase, îmbrăcat cu un veston – frac de general de armată, o trăsnaie vestimentară de neconceput la altcineva, ni se înfățișează în carne și oase ! Iarăși ne ridicăm și-i strigăm în cor: „Mulțumim! Și viață lungă, poznașule, ne-ai oferit clipe de neuitat, unice! Dumnezeu să te răsfețe în continuare!”
P.S.: Câteva nedumeriri, totuși, care au împrăștiat brutal vraja pogorâtă de captivanta producție cinematografică ! Dacă tot ne fusese oferită o poveste, ea era musai să se isprăvească în aceeași notă fabuloasă, aproape ireală !
De ce a trebuit să murdărească superba peliculă „băiatul de mingi” CTP, cu aceleași platitudini scremute printre scrâșneli inchizitoriale?
De ce se tot bate apa în piuă cu ubicua și temuta Securitate ceaușistă, de vreme ce urmașa acesteia procedează aidoma? Ca să nu mai pomenesc de potlogăriile la care s-a pretat și se pretează CIA de un secol încoace…
De ce a fost nevoie de pasajele propagandistice anticomuniste, văzute dinspre America? Puerile și neadevărate, fiindcă România, în perioada disputării finalei de Cupă Davis de la București, era un teritoriu mai sigur ca SUA!
De ce scena balconului, cu un „dictator” speriat de moarte, victima ulterioară a asasinatului judiciar celebrat păgân de un popor cu izbucniri canibale?
Chiar, ne place ori nu, Nasty e produsul acelei epoci ! Și nu doar el, ci și Țiriac, Nadia și Hagi, invitații săi speciali la gală. Puțină decență n-ar strica, zău! Apropo, nu v-ați săturat de clișeele respective? Luptați-vă, dacă aveți curaj, cu monstrul actual, iar nu cu stârvul purpuriu de odinioară! O fărâmă de recunoștință nu ne-ar strica, mai ales că și Sala Palatului, demodată și ponosită, e tot ctitoria regimului „de tristă amintire”! Autoritățile postdecembriste n-au reușit nici măcar s-o primenească decent, darămite să săvârșească alta, dar se întrec în a-și huli trecutul național, mama ei de ticăloșie !
[1] Porecla lui, de la „comunist”
[2] Richard Evans, jurnalist englez care a scris două cărți despre Ilie Năstase
