După atîtea zile de la decretarea stării de urgență, după zile și zile de statistici ale nefericirii, statistici ale bolii și morții, după controverse, dezbateri, „bălăcăreli” pe skype, sau parlamentare, după criza măștilor, a combinezoanelor, a izoletelor, după zeci, sute, mii, milioane de terapii, care „sigur vindecă” pandemia, după decizii medicale, unele aiuritoare, după „stratificarea” populației în funcție de un singur criteriu, vîrsta, după închiderea școlilor, după inventarea/reinventarea telemuncii, după interdicția de a intra în biserică, chiar și la cea mai mare sărbătoare a creștinătății, după zeci de alte și alte decizii, fapte, ordonanțe militare, contestate, sau nu, dar toate pronunțate, se spune, în spiritul și limbajului de lemn al „grijii față de om”, se poate trage, pe lîngă multe alte înțelesuri, o concluzie. Anume că există o mare cantitate de prostie. Și încă ceva. E nevoie să mai și rîdem. Rîsul, după cum bine se știe, vindecă. Uneori și prostia, alteori ea te ajută să treci mai ușor, să uiți, dar, de cele mai multe ori, plăcerea de a rîde (de alții) este plăcută, face bine, pentru că, nu-i așa, nimeni nu rîde mereu de el. Rîdem de alții, de toți, proști, sau non-proști. Pe de altă parte, se știe că umorul este unitatea de măsură a non-proștilor; pe cale de consecință, lipsa (umorului) este unitatea de măsură a prostiei.

Pentru că, în definitiv, ce este prostia? Nu este altceva decît starea celui lipsit de inteligență, sau de învățătură, de comportare, este starea omului prost. Mai poate fi și vorbă, lucru, neghiobie, nerozie, stupiditate, faptă lipsită de logică, de seriozitate, de importanță, absurditate, inepție, moft, fleac. A găsi exemple din viața cotidiană care să ilustreze cantitatea și diversitatea prostiei este un lucru la îndemîna oricui. Cu o singură condiție. Ca acel cineva să nu fie prost.

Ion Țiriac, autopersiflîndu-se, ba chiar așteptînd să fie contrazis (la banii lui!…), declara, nu fără umor, că „Eu sunt foarte inteligent într-o singură situație, cînd îmi dau seama că sînt prost.” („Capital”, nov.2018). Parafrazîndu-l pe regretatul regizor Cornel Todea, care spunea : „Cîndva lepra era boală. Acum a devenit om”, aș îndrăzni să reformulez înlocuind „lepra” cu „prostia”, „Cîndva prostia era boală. Acum a devenit om”, sperînd că și această formulare va rămîne validă. Personalizarea prostiei este așa de evidentă, încît, paradoxal, nu ne mai miră, nu ne mai sare în ochi, nu ne mai face să rîdem, sau să plîngem, pentru că, în foarte multe cazuri de exprimare, sub orice formă, a prostiei, dacă nu am rîde, ar trebui să plîngem. Spre tristețea coseurilor, prostia, încet-încet, nu mai devine subiect de glume bune, sau rele, ea trece în firesc, în cotidian, în obișnuință, nu o mai sesizăm, iar, dacă o sesizăm, ea trece ușor pe lîngă urechile noastre. Nu ne mai agresează. Este nivelul superior de acceptare tacită a prostiei. Nu ne mai dăm coate în fața preopinentului spre a atrage atenția cuiva apropiat, că începe să se producă prostia. Cuiva. Prostia devine nesurprinzătoare, ne-am obișnuit cu ea. Uneori ne lipsește. Discursul, de orice fel ar fi el, nu mai are farmec, consistență, dacă nu este agrementat și cu prostie. Căutăm prostia. S-au scris tratate despre prostie, despre prostia altora, niciodată despre prostia noastră (Recomand cartea lui Martin Page-„M-am hotărît să devin prost”). A discuta despre prostie devine de „bon ton” în lumea celor pretins sofisticați, în lumea pretins bună a diplomaților, spre exemplu, a demnitarilor, a aleșilor, sau a nealeșilor, a numiților. Toți rîd de prostia opoziției, pînă sînt la putere. Cînd ajung în opoziție, le vine lor rîndul. Se va rîde copios și de ei.

Istoricul și omul politic Silviu Dragomir, cel născut la Gurasada, nu departe de Spitalul Județean de Urgență din Deva, cuprins, astăzi, vai, de pandemie, face o analiză „doctă” a tipologiei proștilor, rămasă valabilă și astăzi, după mai bine de 50 de ani.
Academicianul identifică patru categorii de proști, după cum urmează: 1. Deșteptul proștilor; 2. Deșteptul deștepților; 3. Prostul deștepților și 4. Prostul proștilor.
Nu trebuie să căutăm foarte mult în lumea de azi pentru a popula cu „personalități ale prostiei” fiecare dintre aceste categorii de proști. Lumea celor analfabeți funcțional, dar, atenție, putem avea surpriza să găsim tocmai aici mai puțini proști decît în alte categorii, cu mai multe pretenții, apoi lumea celor cu înalte studii, de la „înalte universități”, apărute ca ciupercile după ploaie, apoi lumea celor care ne guvernează, lumea celor trei mari puteri din stat. Aici avem atîtea „autentice personalități”, încît putem popula, în foarte multe pagini, fiecare din tipurile de prostie identificate de academicianul din Gurasada. Urmează, la mică distanță, „proștii cu diplomă”, cu diplome universitare, masterale, doctorii în toate științele. (De unde și expresia „cutare e prost cu diplomă”).

Ce să mai spunem de demnitari de rang doi, trei, sau cei din zonele deconcentrate ( a nu se înțelege „lipsite de concentrare”, sau, alții, le numesc deconcertate), ca să nu spun decuplate de la orice lectură. A propos de lectură. Un studiu făcut de CE, relativ recent, ne creditează cu o medie de o carte citită pe an. „Știindu-se că pentru o carte medie de 250 de pagini în format standard de 13/20 cm, rezultă că un român citește 13 cm.p./zi, sau, altfel spus, o carte ce are în medie 60.000 cuvinte, rezultă, conform algoritmului de dinainte, 1153 de cuvinte/săptămînă și…164 de cuvinte/ zi, adică mai puțin decît citește un om pe minut( un om citește în medie 200 cuvinte/minut)” (Sursa: „Dilema Veche”, anul XIX, nr.24/nov.2019).

O carte de foarte mici dimensiuni, dar care merită citită, ne-a atras atenția. Era pe la începutul anului 2014. Cartea aparține lui Carlo H.Cipolla și se cheamă „Legile fundamentale ale imbecilității umane”, apărută la Humanitas.
Autorul, un remarcabil analist, nu tratează imbecilitatea ca o atitudine, un comportament, sau vorbă de imbecil, adică a unui nefericit cu o deficiență mintală gravă, caracterizată prin incapacitatea de a depăși nivelul intelectual al vîrstei preșcolare, idioțenie, tîmpenie…
Distinsul analist al comportamentului uman, în demersul său, de altfel plin de umor, dar și de realism, pare a avea în atenție mai mult prostia, decît imbecilitatea.
Și, iată, legile „fundamentale” ale imbecilității umane, reformulate de către noi, cu siguranță, în spiritul inclus și, probabil, indus de autor:
„1. Numărul indivizilor proști în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea;
2. Probabilitatea ca un anumit individ să fie prost este independentă de orice altă însușire a respectivei persoane;
3. Un prost este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ, sau grup de indivizi, fără a cîștiga nimic în schimb, uneori suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale;
4. Non-proștii vor subestima, întotdeauna, influența negativă a proștilor. Indeosebi, non-proștii vor uita mereu că, indiferent de moment, loc sau circumstanțe, a avea de a face și/sau asocia cu un prost se va dovedi, cu siguranță, o mare greșeală;
5. Prostul este cel mai periculos tip de persoană. Corolarul acestei legi este că „Prostul este mai periculos decît un răufăcător”.
X
Trecem prin clipe grele. Unice. Vom fi marcați vreme îndelungată de aceste zile. Vor fi, în continuare, victime. Ale pandemiei, dar și ale prostiei. Unora. Ne întrebăm din ce în ce mai des: ce va fi, oare, după ? Vom mai fi ca înainte? Vom reuși să ne revenim? Ne vom mai îmbrățișa de Ziua internațională a îmbrățișării în 21 ianuarie a fiecărui an? Sau această zi se va șterge din calendarele dragostei de oameni?
Nu putem răspunde la aceste firești întrebări. Nu acum.

Scriind aceste rînduri într-o altă tonalitate decît cele de dinainte vreme, în care „am orchestrat” suferințe, dureri, scîncete, lipsuri, neglijențe, erori etc., mi-am propus să aduc puțină liniște, să contribui și eu, după micile mele puteri, la descrețirea frunților, la eliberarea zîmbetului măcar la colțul gurii, în încercarea de a rîde. Și cum de prostie s-a rîs mereu, am ales acest subiect. Nu m-am gîndit la nici un personaj anume, la nicio personalitate, la niciun „prieten”, cum nu m-am gîndit nici la potențialii adversari ai rîsului, la cei loviți de sobrietatea funcțiilor. M-am gîndit doar la oamenii simpli, la cei care iubesc și vor iubi viața, la cei care, inundați de prostie, vor ști să treacă de ea, să se elibereze, să rîdă. Cu poftă.

Și încă ceva. Simt nevoia să vă rog, dragii mei cititori, să credeți în suferința mea. Alături de a voastră. Să credeți că solidaritatea se manifestă și prin rîs. Prin rîsul bun, sănătos, fără viruși, eliberat de pandemii.