AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Prof. Univ. Dr. Emerit, Eugen BLAGA: Între urgență și alertă, sau între alertă și urgență?

 

Peste cîteva zile starea de urgență expiră. Administratorii țării, pe care-i plătim să fie în slujba noastră, ne pregătesc o nouă stare. Cea de alertă, deși, din punct de vedere al logicii formale, dar și al vorbirii curente, firească ar fi fost inversarea ordinii. Inițial, declararea și operarea alertei, ca prim pas, ca o atenționare, ca un semnal de alarmă, ca o mobilizare, ca o prevenire asupra unui pericol, cu intenția de a da un impuls, de a atrage atenția pentru ceea ce se estima că ar urma să ne lovească și, doar, după pregătirea prealabilă, materială, psihologică, logistică, strategică să se declare starea de urgență.
Dar, iată că nici logica formală și nici respectul față de subiecți al celor pe care-i plătim bine, nu i-a determinat să mediteze la acești doi termeni din legislație. Ne gîndim doar la cei care trebuiau să o facă pentru mai buna înțelegere de către nație, de către cei pe cărora le dăruim, fără voia noastră, doar cu voia lor, pensii speciale după ieșirea din activitate, iar în timpul presupusului, dar obligatoriului serviciu adus națiunii, cu toate „darurile” pe care mintea lor le-a scornit nu le pasă, sînt puțin – spre deloc interesați de capacitatea de înțelegere și procesare a terminologiei esențialmente juridice, de către orice cetățean, indiferent de nivelul și capacitatea de cunoaștere și asimilare. În schimb sînt extrem de preocupați de salariile lor speciale, nerușinate, de birourile lor parlamentare, de grija de a-și angaja rudele, prietenii politici sau pupilele în slujba eminențelor sale, drept consilieri de toate felurile, deși nu școala a fost preocuparea cea mai mare a expertelor personale. Nu putem uita nici armata de șoferi, secretare, șefe/șefi de cabinete, ospătărițe, care aduc alesului cafeluța și gustărica, cum nu putem să trecem cu vederea nici nevoia de recuperare a aleșilor, atunci cînd nu o fac în insule exotice, ci în modestele case de vacanță ale RAPPS și cîte altele știute, dar, mai ales, neștiute de popor, unde fericiții își pot ascunde preaplinul trupurilor și preagolul minții.

Urgența, în dreptul roman, avea echivalentul de Justitium, adică ceva ce necesită rezolvare imediată, care nu poate fi amînată, ceva ce trebuie rezolvat grabnic și care determină o acțiune să se săvîrșească foarte repede.

În literatura juridică și nu numai există, dincolo de prevederile legale, respectiv Constituția României, art. 53 și Ordonanța de Urgență nr. 21/2004, art.3, mai multe dezvoltări, care, atunci cînd nu sînt ambigue și confuzionante, sînt, oricum, interpretabile. Ce declarăm mai întîi, starea de urgență și apoi starea de alertă? Sau starea de alertă și apoi pe cea de urgență? Mai mult decît atît, înseși conținutul și exigențele celor două stări se suprapun în mai multe locuri. Interesant, ba chiar ciudat este că nimeni nu a fost interesat de aceste aspecte, cu atît mai mult cu cît urgența poate induce teamă, iminente nenorociri, pericole uriașe (a se vedea doar impactul mașinilor de război și a militarilor înarmați pînă în dinți ce afluiau pe străzile capitalei. Oare, ne întrebăm din pură curiozitate, se dorea introducerea unei stări puternice de teamă? Pentru că este greu de acceptat că cineva ar fi putut crede că dacă ești pe stradă, fără declarația pe propria răspundere în buzunar, s-ar deschide foc din Hummer asupra ta, sau, pe cale de consecință, cineva ar fi ripostat cu foc, încît vestele antiglonț să fie necesare militarilor. Aceste scene îți dădeau imaginea unui platou de filmare, dar al unui film prost, de care sîntem atît de sătui de ele, filme cu militari cu arme din dotare (cum se spune, obsesiv, și la noi, de către purtătorii de vorbe ai poliției despre polițiștii ce recurg, în altercațiile cu infractori, la armele din dotare), arme sofisticate, dar și cu adversari cu mîinile goale, dar experți în luptele de contact, care-i biruiau, necondiționat, pe oștenii mulți și slab pregătiți. Cu siguranță, însă, militarii noștri, respectabili, trecuți prin probele focului în teatre de operațiuni de te miri unde, autentici eroi, aflați acum în serviciu, nu au făcut decît să-și îndeplinească ordinele de serviciu, chiar dacă au fot puși în situații ridicole, sau, altfel spus, ordinele primite trebuiau executate, nu și discutate.

Deci, dacă urgența induce teamă și pericole de gravitate extremă, starea de alertă, deși, la rîndul ei, acoperă, prin acțiuni impuse și măsuri, de multe ori similare cu ale urgenței, ar fi indus cu mai multă moderație și grijă, atenție sporită și prevenire, mai ales pentru cei care au trecut prin războaie, epidemii, inundații, cutremure etc. și sînt puternic sensibilizați, iar copiii nu ar mai fi fost speriați cu amenințări de genul: „Vezi că vine epidemia, dacă nu înveți la distanță și lipsești de la teleșcoală”, sau, mai grav, „vezi că, dacă nu ești cuminte, se prelungește urgența”.

Însă, spre folosul nației, astfel de raționamente nu se fac. Preferăm să disciplinăm prin teamă, să impunem prin argumente de forță prin instituțiile „de forță” (oare de ce s-a insinuat în ultima vreme, din ce în ce mai mult, sintagma instituții/ministere de forță?), să speriem prin amenzi egale cu salariul mediu pe economie pe mai multe luni, să restricționăm fără drept la replică, să marginalizăm, voit sau nu, grupe de vîrstă, să închidem în loc să lăsăm deschis, dar cu precauțiuni, să dispunem, nu să explicăm rațional, să fim infatuați, în loc să fim modești și în serviciul celor care ne plătesc și ne-au ales să-i protejăm în litera, dar și în spiritul Constituției și al legilor țării. Un asemenea mod de abordare nu este străin niciunei echipe, din cele ce în ultimii 30 de ani s-au perindat la comenzile țării. Am avut, începînd cu anii 70, inundații, apoi cutremur devastator, apoi alte și alte inundații, incedii devastatoare de păduri, distrugerea mediului, catastrofa pămîntului abandonat, cutremurul exodului forței de muncă activă, „pandemia” sistemului de sănătate nemordenizat, din nou cutremurul drumurilor prăbușite, rupte, spălate de ape, distruse de alunecări de teren. De puține ori însă a fost declarată starea de urgență, sau starea de alertă. Le-am luat ca pe ceva natural. Poate, am fi făcut-o și acum dacă epidemia nu s-ar fi transformat în pandemie.

Cu siguranță, unii ar contraargumenta că pentru o parte dintre concetățenii noștri, mai ales pentru cei reveniți de la stagiile de pregătire infracțională din Occident, numai astfel de atitudini ar fi fost necesare, sau, parafrazînd celebre expresii de genul „în situații limită, trebuie luate măsuri limită” deci numai măsurile dure ar fi putut proteja populația. Nu poate fi exclusă o astfel de ipoteză de lucru, deși cazurile de încălcare flagrantă a Ordonanțelor Militare au fost sporadice, nesemnificative la nivelul întregii populații cu rezidența în țară. Reușita unei astfel de abordări este susținută prin doar doar cifre (din nou evaluări cantitative !), anume numărul de îmbolnăviri și numărul de decese.

De două zile s-a declanșat o altfel de epidemie. Politică. Cu mai mulți și mai puternici adversari ai oamenilor. Unii doresc decretarea stării de alertă, oponenții vor alertă, dar numai în anumite condiții, Avocatul Poporului sesizează CCR, care, în urma sesizării, declară, pe bună dreptate, neconstituționale unele prevederi ale urgenței, doar cele cu amenzile. Cel puțin pînă săptămîna viitoare, cînd este posibil să fie declarată neconstituțională întreaga stare de urgență. Se cere imperativ trecerea prin Parlament a „alertei”, Guvernul se execută, dar tîrziu, Țara așteaptă relaxare, alții nu o vor, copiii nu mai vor la școală, alții vor la școală, dar fără școală, părinții vor să lucreze la fel ca în starea de urgență, adică acasă, „bătrînii seniori” vor să se plimbe din nou toată ziua cu metroul și cu troleul, pentru că tot s-a încălzit vremea, fotbaliștii vor să scape de șomaj tehnic, vor bani mulți, artiștii plîng după zilele localităților, ale tîrgurilor, după parangheliile cu bani de toate nuanțele, de la alb la negru, primarii și oamenii din primării nu mai au petiționari și solicitanți la umilitoarele ghișee ce depersonalizează, patronii de Horeca intră în faliment, guvernanții dau asigurări, opoziția dă diagnostice fataliste, se pun la cale testări naționale ale guvenanților, în paralel cu cele 12000 de testări ale opoziției, ce se vor executa la voluntari din Capitală, politicienilor nu le mai pasă pentru că nu știu dacă vor mai fi după alegeri, profesorii plîng după elevi, studenții, masteranzii, doctoranzii își doresc, din nou, amfiteatrele și sălile de seminarii, populația din blocuri se tratează de incipiente nevroze, femeile fac curățenie din două în două zile, mașinile de spălat aleargă contoarele, se repară garduri, se construiesc acareturi de către cei ce „stau la curte”, se sparg lemne pentru iarnă, alții își zugrăvesc cu instrumentele mincinoase de pe net casele, lumea înjură, alți plîng, masca a devenit accesoriu, mai ales pentru spărgători, care nu mai trebuie să se mascheze, se lucrează numai cu mănuși, deci nu se lasă amprente, medicii de alte specialități decît cei specializați în boli transmisibile, plîng după bolnavi, clinicile și spitalele, din zona bolnavilor cronici, sînt goale, Parlamentul continuă să parlamenteze, guvernul să guverneze, iar președintele să prezidențieze.

Îngrijorările par a fi uitate. Lumea vrea la mici, la o bericică, la o maneluță, sau, nota bene, alții vor la teatru, pentru că dorul este prea mare și nu a putut fi potolit cu înregistrări ale pieselor jucate, pasionații de clasic vor la Ateneu, sau la cinema, mulți, foarte mulți la mall, pentru că este ieftin să te plimbi și să nu consumi, dar ești văzut. În schimb, alții vor doar pe stradă, pentru că iubesc oamenii și strada, își doresc o plimbare, încă primăvăratică, în parcuri, ba mai vor să-i îmbrățișeze pe cei dragi, cu mască, dar, mai ales, fără mască.Ceea ce le-a scăpat, însă, tuturor, sînt oamenii. Oamenii care au nume, nu numere de ordine pe listele bolii sau ale morții. Cei vii, cei ce au așteptări, tristeți, bucurii, dorințe, iubiri, gînduri, cei care nu sînt niciodată întrebați ce vor, decît la alegeri, cei care-și anticipează sărăcia și lipsurile, cei care nu mai au locuri de muncă nici în țară și nici în afara ei din cauza războaielor cu virușii fără identitate, fără mamă și fără tată, fără nici un Dumnezeu…Urgență și alertă, sau alertă și urgență ?

De altfel, pentru toată lumea, sau cel puțin pentru o parte a ei, nu contează terminologia. Contează doar suferința!

 

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!