Reverență în fața medicilor. Mărturia emoționantă a unui pacient cu Covid-19 internat la ATI și salvat, deși avea multiple afecțiuni grave

Eugen Pop, de 64 de ani, s-a autoizolat recent la casa părintească dintr-o comună din județul Cluj, Recea Cristur. E stabilit în Galați de peste 40 de ani și-a venit la Cluj să se opereze, fiind diagnosticat cu Sars-Cov-2. A stat 9 zile în secția de Anestezie și Terapie Intensivă la Spitalul de Boli Infecțioase, cu șanse minime de supraviețuire. S-a vindecat miraculos și mai are de stat câteva zile în izolare.

Bărbatul are și diabet, are dublă coxartroză la picioare și e suspect de cancer, având un limfom pe care nu a mai apucat să-l verifice clinic, prin biopsie. De altfel, a venit la Cluj pentru analize și avea programată o operație pe 22 iulie. A făcut febră după ce-a ajuns la începutul lunii iulie. A sunat un medic pe care îl cunoaște și l-a întrebat ce să facă.

-Du-te rapid la orice spital care primește urgențe. Acum, nu pierde timpul!, i-a spus doctorul.

Distribuie prietenilor

E doar începutul unui șir lung de întâmplări cu accente dramatice. Eugen a acceptat să povestească experiența din spital pentru G4media.ro.

Să-i dăm cuvântul, mai bine.

„Nu știu de unde am luat virusul, cred că de pe drum de la Galați spre Cluj m-am pricopsit cu el, pe autobuz. M-am dus la Spitalul Militar, după ce-am făcut febră și am fost diagnosticat cu pneumonie-bilaterală. Aveam febră, mi-au făcut test Covid și a ieșit neconcludent, iar apoi m-au transferat la Spitalul de Boli Infecțioase, unde m-am internat sâmbătă, pe data de 4 iulie. Am repetat testul până când a fost detectat virusul. Febra nu scădea deloc. Primele zile mi-au dat tratament cu antibiotice pentru pneumonie, iar de luni am început tratamentul pentru Covid, am primit Kaletra și Plaquenil. Luni a fost cum a fost, marți la fel, dar de miercuri am început să mă simt foarte rău, aveam saturația la 70%. Nu mai puteam respira. Atunci au luat decizia să mă mute pe ATI. Domnule, nu-i doresc nimănui asta. Ni-mă-nui! Groaznică experiență. Imobilizat la pat, am fost nevoit să încep din nou să învăț să respir. Îți dau oxigen, ești ventilat mecanic, dar trebuie să înveți să respiri, chiar dacă de fiecare dată când tragi aer în piept, e ca și cum înghiți o bilă mare. Durere, durere, neputință. Asta simți. Aveam trei branule cu perfuzii.

Faci pe tine tot în fiecare zi. Ești legat de pat, practic. Nu te miști, nu faci nimic în afară de faptul că te chinui să respiri.

În prima noapte am dormit puțin, în a doua noapte m-am visat dezbrăcat călcând pe niște nori. Din a treia n-am mai dormit deloc fiindcă îmi era teamă că mor. Și probabil că aș fi murit dacă eram în altă parte. Doctorii de aici m-au făcut să lupt, mi-au dat putere. Oamenii ăia sunt adevărații eroi. Eu atâta bunătate n-am întâlnit în viața mea. De dimineața până seara, că au și ture de câte 12 ore, toți stau numai în combinezoane, cu trei rânduri de mănuși, măști, viziere, vai de steaua lor. Când m-a scos o asistentă să mă ducă până la etaj pentru anumite analize, s-a schimbat înăuntru, într-un colț. Era cu chiloții și cu sutienul de acasă, s-a dezbăracat săraca, apoi și-a luat plastic peste ea, fel și fel de echipamente, toate din plastic, peste pielea goală, fiindcă ele nu au voie să iasă dintr-o secție să meargă în alta cu aceleași haine. Se schimbă la fiecare ieșire și intrare. Fac atâtea sacrificii, Dumnezeule, și unii râd de ei și îi iau peste picior.

Un brancardier mă schimba în fiecare zi, venea cu un lighean, mă spăla în zona genitală, mă curăța, avea mai multe prosoape pentru cap, unul pentru corp, unul pentru partea de jos. În fiecare zi. Apoi, un fizioterapeut, Bogdan Pricop, un băiat de vreo 2 metri. <<Haideți să ne mișcăm puțin>>, îmi spunea. Venea cu atâta blândețe și îmi mișca mâinile, picioarele, pe o parte, pe altă parte. M-a și sunat pe urmă, după ce m-am eliberat, să mă întrebe cum mă simt. Abia aștept să-l reîntâlnesc.

Doctorița Herbel, șefa secției de ATI, a venit în fiecare zi la mine cu zâmbetul pe buze. Eu așa ceva n-am văzut în viața mea. Un medic care să fie pe picior de egalitate cu tine, să te facă să te simți confortabil, să glumească cu tine, să nu-ți fie frică când vine doctorul la tine. <>, <>, mai îmi zicea. <>.

Îți dau o putere extraordinară.

Erau asistentele. Toate zâmbeau, glumeau cu mine. Mă făceau să râd.

Într-o zi îmi era atât de poftă să mănânc un fruct și-am rugat-o pe o infiermieră de acolo. -Doamnă, vă rog mult aduceți-mi orice, dar vă rog că tare aș mânca un fruct! Mi-a zâmbit și-a venit apoi cu o banană și mai multe mere. Nu știu de unde mi le-a adus, dar le-a adus zâmbind. Toți acești oameni mi-au dat și-mi dau putere. Am fost în clinici private peste tot, m-am operat în clinici private, am fost la analize în clinici private unde plăteam niște sume colosale, dar tot se mai găseau medici sau personal să se răstească la mine. Aici, zici că-s nebuni, nu știu ce au de-s atât de buni.

Am fost împărat, am fost tratat ca un împărat, m-am simțit viu, deși eram aproape mort. Soră-mea și frate-meu au plâns o după-masă întreagă, mi-au spus, când au auzit că am șanse foarte reduse de supraviețuire cu toate bolile mele.

Eram 7-8 pe ATI, din 9 paturi, fiindcă unul era ținut mereu liber în caz că e ceva grav. Se tot eliberau paturile. Trei au ieșit cu picioarele înainte în 9 zile, câte am stat pe ATI. La ATI fiecare e singur, nu vezi ce se întâmplă cu ceilalți, dar auzeam anumite discuții, că a fost resuscitat cineva și n-a răspuns, apoi auzeam targa aia cum se târâie pe hol, roțile alea, sunetul acela îngrozitor.

E o minune că sunt viu.

E o minune pe care o voi prețui întotdeauna, câte zile oi mai avea. La fel ca pe acești medici supraoameni, care fac un efort imens, care se dăruiesc acolo pentru tine. Care te fac să trăiești dincolo de medicamentele pe care le primești.

Îți dau speranță. Îți dau viață din viețile lor.”

Articol preluat din G4media.ro