Scrisoarea emoționantă pe care Marilyn Monroe i-a trimis-o psihiatrului ei

În anul 1961, Marilyn Monroe era proaspăt divorțată, epuizată psihic și internată la Clinica de Psihiatrie „Payne Whitney” din New York. Pe 1 martie, din patul ei de spital, Marilyn i-a scris medicului psihiatru Ralph Greenson o scrisoare extrem de tristă.

Un an mai târziu, tot Greenson a fost cel care a găsit-o moartă pe celebra blondă în casa ei din Los Angeles.

 

„Acum când privesc pe fereastra spitalului văd zăpada a acoperit totul dintr-o dată, dezactivând verdele ierbii. Ramurile pustii ale copacilor și acoperite de zăpadă îmi dau o mică speranță – că primăvara va veni într-o bună zi.

Distribuie prietenilor

Ai văzut deja filmul „The Misfits”? Într-o secvență poți vedea, probabil, cât de gol și ciudat poate fi un copac pentru mine. Așa că am început să scriu această scrisoare, în timp ce patru lacrimi îmi caut pe obraz. Nu știu de ce.

Noaptea trecută nu am dormit deloc din nou. Uneori mă întreb pentru ce a fost făcută noaptea. Aproape că nu există pentru mine – totul pare ca o lungă zi oribilă. Oricum, m-am gândit că pot fi constructivă pe timpul nopții și am început să citesc scrisorile lui Sigmund Freud. Când am deschis prima dată cartea, am văzut fotografia lui Freud vizavi de pagina de titlu și am izbucnit în lacrimi – arată foarte deprimat. Dar doctorul Kris a spus că Freud a simțit multă durere fizică înainte să moară, lucru pe care îl știam deja din cartea lui Ernest Jones. Dar tot cred în instinctele mele pentru că văd o mare dezamăgire pe fața lui blândă. Cartea dezvăluie (desi eu nu sunt sigură că scrisorile de dragoste ale cuiva ar trebui făcute publice) că el nu a fost un rigid! Nu am ajuns prea departe cu această carte pentru că citesc în paralel și prima autobiografie a lui Sean O’Casey. Ți-am spus vreodată că a scris o poezie pentru mine?

Nu există empatie aici la Payne Whitney. Are un efect negative asupra mea tot ceea ce se întâmplă aici. M-au pus într-o „celulă” pentru pacienții cu depresii severe și m-am simțit ca și cum aș fi fost într-o închisoare pentru o crimă pe care am comis-o. M-au întrebat de ce nu eram fericită acolo. Totul era sub cheie – lucruri precum luminile electrice, sertare, băi, dulapuri. Ușile au geamuri astfel încât pacienții să poată fi supraveghiați în permanență, iar urmele de violență au rămas marcate pe pereți de la foștii pacienți.

 

Le-am răspuns: „Ar trebui să fiu nebună ca să îmi placă aici”. Auzeam țipetele femeilor din celulele lor și mă gândeam că au nevoie de un psihiatru care să stea de vorbă cu ele. Apoi a intrat un psihiatru care m-a examinat fizic.

Citește continuarea pe unica.ro