Am scris, de cu zori, un oftat în rimă, despre ploaia care de o săptămână nu mai contenește.

Acum o lună rugam cerul să aducă ploile fiindcă irisul fântânilor se dusese în fundul pământului, seceta mușca trupul înflorit al trandafirilor, iar pentru țăranul din mine – solar cu totul fiind născut în august – lipsa ploii echivala cu un asasinat în masă al naturii verzi.

Lipsa ploii e foamete, spuneau bunicii mei de mamă. Când crapă pământul de secetă și fasolea moare pe arac înainte de a face păstăi, e semn de sărăcie lucie. Mama, la marea foamete din anii patruzeci și ceva, elevă la Școala Normală din Buzău, îmi spunea, îngrozită, cum a văzut de la geamul internatului, în faimosul parc al orașului, un om care păștea iarbă.

Foamea e dezumanizantă. Din pricina asta am trăit, încă din copilărie, așteptând cu dragoste și speranță, miracolul ploii.

Ce mi-a venit de dimineață să oftez din pricina necontenitei ploi care a cântat fără încetare pe acoperișul casei de o săptămână și ceva?

Iubesc poaia dar nu suport veșnicia ei! – mi-am zis. Și totuși ceva nedefinit trecea dincolo de ploaia care învinețea orizontul. Venea de undeva, de aproape, din cer, din neunde, o tristețe care stătea pe mine ca un priveghi.

Am citit superbe comentarii la meteodependența mea relativă. Unul este al Auricăi Stănoiu, prietenă pe Facebook, unde descopăr din ce în ce mai des, oameni cu talent literar și inteligență care dă plasticitate cuvântului și strălucire metaforică ideii.

Eu iubesc ploaia, zice Aurica, si chiar îmi place să merg prin ploaie vara ! Uneori mi-a fost de ajutor in mod direct , nu numai că făcea bine plantelor, dar atunci cand plângeam prin ploaie, nu-si dădea nimeni seama dacă sunt lacrimi sau picături! Când eram singură, uneori mă temeam de ploaie, de fapt, de tunete și trăsnete, bine asta când eram mică ! Acum râd când îmi amintesc cum legam firele „”la radio să nu trăsnească”!

M-a șocat, cu încântare. mărturisirea că atunci când plângea prin ploaie nimeni nu băga de seamă dacă-s lacrimi sau picături. Ploaia poate piti ploaia de lacrimi.

Pe seară a venit și trista dezlegare a stării mele de plumb bacovian. A murit, dincolo de gardul de piatră care ne desparte, Fina Gica, soția lui Jan, care mi-a fost coleg de școală primară, ca și Nicu Brădeanu, care-i e văr. Vestea că a murit nu se lipește de mine fiindcă de aproape două decenii de când am revenit la Sângeru, satul în care m-am născut și am copilărit, vocea ei de o particulară vitalitate se auzea ca o permanentă chemare la viață.

De câțiva ani îmi tot spunea că moare Jan. Ea părea nemuritoare. Jan, cu copiii și nepoții plecați în Spania, îi tot așteaptă să revină. Nu vor reveni nici la înmormântarea mamei lor, fiindcă abia din 15 iunie se ridică blestemul celor 14 zile de carantină.

Fina Gica avea cu soacră-mea bartheruri de pătrunjel contra ștevie peste gard, iar Jan, când buruienile biruiau curțile și nu-i făceau trebuință pentru că vaca lui era mofturoasă, le dădea căprițelor mele cameruneze, învățate cu meniul aspru african.

Acum câteva zile am văzut-o pe Fina Gica prășind singură porumbul fiicei Vali, care are cu soțul ei, Eugen Ghezuroiu, plecați cu copii cu tot în Spania, o casă mare ”pe roșu”. Când puteam vorbi, o întrebam când îi vin copiii? Curând, nașule, au avere aici și vin că noi nu mai putem să facem față la tot. Vin curând, cum să nu vină! Și săpa de parcă-și săpa gândurile.

Acum m-am ferit de discuție fiindcă muțenia mi-a luat și șansa de a dialoga cu oamenii apropiați. Era ieri, era săptămâna trecută? Era acum. Un acum în care vecina mea prășea porumbul, își mulgea vaca, striga orătăniile, îl certa pe Jan pentru fleacuri ale curții, apoi intrau amândoi în casă să mănânce. Preparând ceva de-ale gurii, fiindcă era o bucătăreasă neîntrecută, a căzut brusc. A prins-o bărbatul ei. A venit salvarea. Era încă amețită dar lucidă. A semnat că refuză internarea. Nici n-a ajuns salvarea goală la Ploiești când moartea îi lua definitiv măsurile.

Jan plânge. Plânge stând drept în mijlocul șoselei și lacrimile cad din el deodată cu ploaia. Poate că plânge ploaia. Ploaia nu e sărată. Lacrimile, ieșite din oceanul sărat al sufletului omenesc, au altă chimie, dar cine stă s-o măsoare!?

Eram trist în zori și m-am gândit că ploaia, care nu m-a amărât niciodată, e vinovată, în premieră, de presimțirile mele sumbre. Lângă noi murise un om pe care-l știu de-o viață. Diagnosticul relativ e o comoție cerebrală. Nerelativă e doar moartea.

O țărancă harnică a murit prășind porumbul, mulgând vaca și preparând de-ale gurii pentru rezumata ei familie. Asta a făcut neîncetat.

E doliu în vecini. În doliu suntem și noi. Clopotul își risipește, printre stropii necontenitei ploi, sunetul rar, prelung, ca o chemare care vrea ecoul îndărăt și ecoul nu mai vine. Odihnește-te în pace, Fină Gica, fiindcă pe pământ pacea nu ţi-a fost la îndemână, iar odihna, niciodată.