Intoarsa acasa, la Roma, de la Spoleto, unde se termina a 64-a editie din “Festival dei Due Mondi”, festivalul celor doua lumi – Europa si America, inca ametita de scufundarea in frumos pe care am trait-o ca pe un botez sau o inviere dupa aproape doi ani de un nimic populat de virusul cu coarne. Povestesc inflacarat prietenei din Bucuresti de Spoleto, de festival, de oameni talentati, de alegeri artistice indraznete. De talent, energie, tinerete. “Nu-mi povesti numai mie, scrie pentru toti cei care nu au fost la Spoleto!” – imi pune punct amica.
De fapt, de multa vreme ma jena gandul ca Italia are un itinerariu fix pentru cei veniti din afara: Venetia, Florenta, Roma, Napoli, ca sa o luam Nord-Sud. Un fel de carti postale obligatorii. E adevarat ca au de ce sa se considere astfel. Doar ca, dupa mine, Italia se descopera altfel, batand si alte carari. Scriu cateva la intamplare, fara ordine sau marime: Lucca, Siracusa, San Gimignano, Urbino, Scicli, Anghiari, Siena, Viterbo, Orvieto, San Miniato, Mantova, Noto, Scicli. Si, fara indoiala, Spoleto.
Pentru mine, fiecare a reprezentat “intalnirea de o viata”. Din cele care iti intra in suflet si nimic nu le mai poate scoate. Nici macar urmatoarea intalnire, urmatoarea descoperire, urmatoarea uimire. La mine se aduna. Din cand in cand aproape ca doare cate un prea-plin de frumusete.
Ca mai toate localitatile Italiei, Spoleto e cocotat pe un deal unde se crede la adapost de invaziile istoriei fiindca isi vedea dusmanii de departe. Dispunerea e totdeauna aceeasi: pe coasta, casele adunate, inghesuite, nici nu vezi unde se termina stanca si incepe casa. Mai sus, crucile de pe cupolele bisericilor, multe, indiferent cat de mica e localitatea. Ca si cum ar trebui sa confirme Domnului propria credinta la fiecare pas. Mai urcam un pic si dam de casele nobile si palate, fiecare cu micul sau afis cu numele palatului, de obicei al familiei care l-a construit si secolul: palate din sec. XII, XV, XVI, bisericile mult mai devreme – sec. V, VI dar si III si cateodata se iveste vreo “Domus Romana, sec I”. Deasupra, “il Municipio” – primaria. Ultima autoritate inainte de cea divina. Mai sus, cat mai aproape de cer, numai Domul. Catedrala. Care de obicei, in cursul istoriei, e construita, reconstruita facuta si desfacuta de nenumarate ori, secolele se amesteca si se incaleca de mai mare dragul.
Locuri care in orice alta tara din lume ar fi muzee, in Italia sunt “case”. Intotdeauna m-am intrebat cum e sa locuiesti intr-o casa cu pivnita sapata cu o mie-doua de ani inainte de propria nastere. Cum e sa depui cateva sticle de vin in peretele pe care inca se vede pe unde trecea apa calda spre “terme”. Pentru a urmari bine arhitectura acestor orase, trebuie sa ai ochi peste tot, mai ales in sus. Arcuri, poduri, carari de piatra leaga intre ele edificiile si transforma strazile in coridoare. In final, totul pare a face parte dintr-o constructie unica, in care strazile sunt culoare inguste, scarile se alearga sus-jos, geamurile pot sa nu semene intre ele, balcoanele ies la aer, nici un pas nu seamana cu urmatorul, nu poti sa stii ce se poate ivi dupa orice colt. Totul intr-o surprinzatoare armonie care, presupun, are scopul final de a tine locului asezarea, nu cumva sa o ia la vale de pe dealul pe care e catarata.
Spoleto, 35.000 locuitori, e si el cam tot asa: un vis. In plus, ca in fiecare vara de 64 de ani incoace, Festivalul. Predomina muzica, dar nu lipsesc dansul, teatrul, expozitiile. Orasul se imbraca a sarbatoare, cultura e ca soarele de vara, se simte peste tot. Pe o strada umbrita cineva canta la pian in spatele unei ferestre cu chenar de piatra. Ma opresc la colt de strada sa ascult, singura prezenta. La amfiteatrul roman (sec. I inainte de Cristos, naturally…) regizorul citeste un material. Un mestesugar, culcat pe scena, repara ceva la fotoliul pe care sta acesta. In fata Domului se aliniaza, cu metrul in mana, scaunele pentru concertul de seara, la “distanta de siguranta” ca virusul sa se piarda pe drum.
Alerg dintr-o parte in cealalta a orasului sa vad, sa ascult, sa observ cat mai mult. Intre timp, ma si distrez. Italienii raman tot italieni: concertul final al Academiei Santa Cecilia cu dirijor Antonio Pappano, un monstru sacru al muzicii, programat intr-o vreme in care nu se cunostea inca finala de fotbal, se muta de la ora 20.30 la ora 18 ca sa permita oamenilor sa ajunga acasa, pentru finala Euro 2020, Italia-Anglia. Anul acesta insa se implinesc 700 de ani de la moartea lui Dante, asadar multe spectacole i-au fost dedicate. In cel pe care l-am vazut, “Divina Commedia, Prima Giornata”, recitata intr-o austera dar sugestiva biserica deconsacrata, patru actori ii recita pe Dante, Virgil, Beatrice si barcagiul Charon, in prima zi in infernul lui Dante, in limba folosita la inceputul sec. XIV, cu imagini proiectate pe zidurile despuiate ale fostei biserici. Moment emotionant de teatru spalat de orice artificiu. Vocea adanca, de dincolo de moarte a lui Charon imi va ramane in urechi cat voi trai. Actorie de inalt nivel.
La fel de impresionant, dansul modern (sau nu?) al Baletului lui Angelin Preljocaj, un prolific coregraf francez de origine albaneza care a pus in scena un “Lacul Lebedelor”, in care lacul reprezinta sursa de mister si de spaima, iar balerinii aduc noi dimensiuni miscarii: de la marionete la poantele clasice in picioarele goale, de la taratul pe sub pamant la fluturare inefabila a aripilor invizibile.
Ma mai bantuie o intrebare sau mai bine-zis, o strangere de inima: prima pagina a Festivalului deschis de Orchestra Festivalului de la Budapesta. Romania e in Europa si are, si ea, un cuvant de spus la capitolul “spectacol”. Noi cand o sa fim prezenti la “Festival dei Due Mondi” de la Spoleto?
Tatiana Covor
Roma, 11 iulie 2021
(Scriitor român care trăieşte în Italia şi a fost multă vreme colaborator al AMPress. Ne onorează revenirea sa cu un material de ținuta celor pe care i le știm. Lucian Avramescu)
