Purtarea icoanei înaintea marilor sărbători creștine, precum Nașterea Domnului sau Botezul Mântuitorului, reprezintă un simbol al bucuriei ce cuprinde întreaga creație, vizibilă și invizibilă. Această tradiție aduce vestea Întrupării Fiului lui Dumnezeu sau sfințirea apelor, reînnoind natura și sufletele.

O slujbă în afara bisericii

Din punct de vedere liturgic, purtarea icoanei este o ceremonie ce depășește perimetrul bisericii, desfășurându-se pe străzi, în curțile și casele credincioșilor. Asemenea crainicilor de odinioară, preotul răspândește vestea că Dumnezeu devine om, păstrându-și totuși divinitatea. Aceasta este o proclamare unică sub soare, demnă de o astfel de celebrare.

Originile străvechi ale obiceiului

Tradiția purtării icoanei înaintea Crăciunului datează din primele secole ale creștinismului, când Nașterea Domnului și Botezul erau sărbătorite împreună, pe 6 ianuarie, în cadrul Epifaniei. După separarea acestor sărbători în anul 379, Crăciunul a început să fie celebrat pe 25 decembrie, iar purtarea icoanei a devenit un obicei consacrat, anunțând iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu față de oameni.

Vestirea în parohii

Preotul, purtând doar epitrahilul și icoana Nașterii, străbate parohia, cântând Troparul Nașterii și oferind icoana credincioșilor spre sărutare. În sate, acest obicei are loc în ajunul Crăciunului, pe când, în orașe, din cauza numărului mare de credincioși, începe cu câteva zile înainte. Vizita preotului umple casele de binecuvântare și sufletele de bucurie, pregătind gospodăriile pentru marea sărbătoare.

Bucuria pregătirilor

Credincioșii așteaptă cu sufletele deschise vizita preotului, care binecuvântează atât oamenii, cât și casa și pregătirile pentru Crăciun. În mediul rural, tradiția este mai bogată, preotul binecuvântând bucatele speciale pregătite cu grijă. Aceste alimente, oferite apoi ca milostenie, devin o punte de comuniune cu cei adormiți, care primesc astfel vestea Nașterii Domnului.

Refuzuri și nostalgii

Cu toate acestea, nu toți credincioșii își deschid ușile pentru a primi această veste. Unii consideră vizita preotului inoportună: „Vine prea devreme sau prea târziu.” Totuși, nostalgia după vremurile în care întreaga comunitate aștepta cu nerăbdare această tradiție rămâne vie: „Ce păcat că tot mai puțini ies să vadă pe unde a ajuns părintele, așa cum făceau părinții noștri.”