AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Maria Dosei: CHIRIAȘUL DE LA MANSARDĂ (proză)

TOȚI OAMENII TRĂIESC MULȚI ANI, DAR ÎN REALITATE TRĂIESC CU ADEVĂRAT NUMAI CÂND REUȘESC SĂ FACĂ LUCRUL PENTRU CARE S-AU NĂSCUT. ÎNAINTE ȘI DUPĂ NU FAC DECÂT SĂ AȘTEPTE ȘI SĂ ÎȘI AMINTEASCĂ.” (A.BARICCO, ACEASTĂ POVESTE)

miafavorite, jurnalul unei bpd

Problema mea cea mai mare este că mă las locuită de oameni. Am chiriași, da. Sunt ca un cămin de nefamiliști, ori sala de așteptare a unei gări. Poți vedea în mine figuri fel și fel.

Cîteodată îmi aplec capul și, cu bărbia în piept, mă uit curioasă să văd ce mai fac.

Sunt o proprietăreasă fără pretenții. Cineva odată mi-a zis că nu știu să dau cartonașe galbene. Nu știu, bineînțeles, pentru că nu sunt arbitru, nu sunt judecător, mi se pare prea mare lucru să-mi permit să zic unuia ce să facă. Chiar și cu mine. Contez pe bunele maniere, în general.

La pensiunea care sunt eu se numără mereu petalele margaretelor: mă iubește, nu mă iubește… Și dacă nu mă iubește? Eh, pe dracu nu. Doar a spus-o! margareta asta trebuie să fie defectă, sigur îi lipsește o petală!

Ocupată cum sunt cu ale vieții, îmi las chiriașii la bunul lor plac, cu cheia (mea) la gât. În fiecare dimineață plec în lume și la întoarcere le aduc, bineînțeles, lapte-n țâțe, drob de sare în spinare… Iar dacă ziua a fost foarte, foarte grea, le cumpăr măcar un ecler. Ca să fie mâna plină și ea, ca sufletul.

De chiriașul de la mansardă, ori v-am povestit vreodată? (mansarda e un loc special, pentru musafirii cu gustul pentru cer și vederi peste acoperișuri). A apărut acum ceva vreme, la crepuscul, știți, când se consumă conturul copacilor în orizont. Arăta secătuit, avea cearcăne și degetele înghețate. Chiriașul era povestitor de seamă (valiza o avea plină ce cărți, nu tu o cămașă de schimb, nu tu o periuță de dinți ori o fotografie…). Am știut de la bun început că trebuia să îl cazez la mansardă și că probabil la plecarea lui toate camerele, deși ocupate, vor părea dintr-o dată goale.

Chiriașul nu prea stătea pe acasă. Era mereu plecat în tot felul de locuri de care nu povestea decât laconic. Îmi lăsa, în schimb, bilete. Pe frigider, sub preș, pe masa din sufrageria comună… În vreo câteva rânduri mi-a împrumutat din cărțile sale. Iar eu râdeam și mă gândeam: vrei să vezi că i-am picat cu tronc chiriașului de la mansardă?!…

Fiind angajată, nu prea mă petreceam cu omul ăsta: eu plecam dimineața iar el pleca dimineața, și eu mă întorceam seara pe când el se întorcea seara… Dar existau locuri, cum ar fi o stradă, o intersecție, prin care amândoi știam că am trecut și asta era un fel de întâlnire super-secretă de care eram conștienți.

Într-o joi, la ora 4:56, am simțit că îl iubeam. Da, chiar m-am uita la ceas, curioasă. Nu la vreun ceas antic, pe vreun perete antic, dintr-o casă cu ferestre scorojite, ci la ceasul de pe monitorul calculatorului, din stânga, jos.

Și am râs pentru că nu aveam cum să iubesc un necunoscut cu care aveam în comun două intersecții mari și mai multe semafoare. De iubit, se iubesc oamenii cu care stai la masă, ori pleci în vacanță, ori cu care dansezi, oameni cu care comentezi știrile ProTv, oameni cu care faci la schimb la spălatul vaselor sau pe care îi trimiți la farmacie după un Paracetamol Sinus. Pe când eu nu îl cunoșteam pe chiriașul de la mansardă, abia ce schimbaserăm câteva cuvinte. Ceva din oboseala lui însă mă emoționase, și îmi plăcea cum desena cratima în biletele acelea, ori cum folosea formele de viitor compuse cu a avea…

Într-o zi nu am mai găsit obișnuitul bilet de bună dimineața, ori de noapte bună, ori de bună după-amiaza (aveam orare diferite, v-am zis, el pleca dimineața, pe când eu plecam dimineața…) și m-am gândit că, probabil, era vremea să schimb cearșafurile, să curăț mansarda, să las câteva zile fereastra deschisă cât să intre aer proaspăt și să pun busuioc nou sub pernă (a mea, nu a lui). Ceea ce am și făcut, conștiincios și fără să îmi pun întrebări. Numai că el s-a întors, și busuiocul nou a devenit, iar, un busuioc cu ursitul deja visat… Nu am putut să-l dau afară, nu fac lucrul ăsta nici în cazul celor care creează daune structurale, cum ar fi demolarea balconului de unde seara obișnuiesc să privesc lumea și să mă bucur de ea.

Într-o noapte, la puțin după întoarcerea sa în mine, chiriașul de la mansardă a intrat pâș-pâș în cameră și mi-a furat un sărut. Cred că dormeam sau ceva de genul ăsta pentru că nu am decât frânturi de amintiri, o mână pe obraz, o senzație de gură, lucruri din-astea…

Dimineață, înainte de a pleca la serviciu, am căutat obișnuitul bilet. Nu era. Atunci am urcat până la mansardă, dar patul era făcut și fereastra deschisă.

Probabil mi-am imaginat totul, mi-am spus. Și biletele alea, se vede că tot eu le-am scris, că doar îmi place. Da, așa trebuie să se fi întâmplat. Și m-am dat cu ruj roșu pe buze, am mers la coafor, apoi la farmacie și tot așa. Acum aștept să se reabsoarbă mansarda, ca o umflatură care se vindecă, să rămân doar cu parterre -ul.

O singură problemă mai am: ce mă fac cu ora 4:56, dintr-o joi?

mia

…O zi mai târziu…

Deși chiriașul de la mansardă a plecat (ori nu o fi venit niciodată, nu știu), căutând pe sub paturi, pe sub așternuturile nefolosite, printre hârtiile rămase nescrise,am găsit asta. Ce n-aș fi dat!..

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!