Revista BANCHETUL, număr triplu – 40-41-42 / 2019, care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, și sub meticuloasa îngrijire a poetului, damaturgului și filosofului Dumitru Velea, răzbate spre lumină, curată, bogată, îngrijită, trimisă și retrimisă tiparului pentru absența unei virgule sau pentru o eroare minusculă de tipar pe care alții o iartă, dar redactorul șef n-o îngăduie.

O carte – fiindcă este o carte – ca de obicei bogată, având toate filoanele care duc spre copacul falnic al literaturii române, al artei, al filosofiei, irigându-l cu seve îmbelșugate, intră în casele  puținilor, din păcate, abonați. Este, totuși,  cea mai importantă revistă de cultură care se încăpățânează se apară la noi, în vremuri vitrege pentru fila tipărită.

Reluăm, fiindcă este și centenarul Ion. D. Sârbu, textul pe care i-l dedică Dumitru Velea, fondatorul și realizatorul revistei Banchetul, pe cheltuială proprie, din ”amplele sale venituri de scriitor pensionar”. (L. A.  AMPress)

CENTENARUL ION D. SÎRBU
(28 iunie 1919, Petrila -17 sept. Craiova, 1989)100 DE ANI DE LA NAȘTERE
ȘI 30 DE LA MOARTE

ION D. SÎRBU, SCRIITORUL DIN TEMPLUL CONȘTIINȚEI NOASTRE MORALE “TRATAT CA UN HOȚ DE CAI”

Ion D. Sîrbu reprezintă una dintre cele mai dramatice și tensionate conștiințe scriitoricești ale ultimei jumătăți de veac ce tocmai a trecut, de memorie stâlcită a poporului român. Prin naștere și loc, prinformare și cultură, prin destin și operă, prin moarte și înviere, este conștiința noastră morală mai bună.

Datorită istoriei, s-a întâmplat – și pentru noi este o dureroasă lecție – că adevărata sa Operă să-i fie Viața. De aceea, drama existenței și conștiinței sale este
exponențială. Nimic din ceea ce se poate imagina ca tragic nu i-a fost străin. Viclenia istoriei l-a obligat să-i poarte cancerizarea. Dintr-o cameră întunecoasă
mereu a fost zvârlit într-o altă cameră întunecoasă, spunându-i-se că este deplină lumină, dar că nu are ochii apți pentru a o vedea. Țipătul său s-a dorit să fie
îngropat cât mai adânc pentru a nu tulbura sunetele de chimvale sporite de dimineața și până seara, lățite peste orizonturile acestui popor. Cea mai trează conștiință scriitoricească, adevărat seismograf al rupturilor societății noastre, își are rădăcinile în setea minerească după Dreptate, Libertate și Cinste. Destinul a făcut ca scriitorul Ion D. Sîrbu să fie legat, atât ca sânge, cât și ca experiență social-istorică și spirituală, de omul adâncului. Fiu de miner, născut la 28 iunie 1919, la Petrila, și, dintre aceștia, primul student la filosofie; datorită orientărilor democratice este trimis pe frontul de Est al războiului, după ’44, ajunge asistent și conferențiar la Universitatea din Cluj, la Liviu Rusu și Lucian Blaga, dar, tot pentru aceleași orientări
democratice, este trimis la Canalul morții, la Gherla, la stuf, la Periprava, la Salcia, ca în ’63 să revină, vagonetar la mina din Petrila, apoi, cu domiciliul supravegheat în Craiova. Criza și contradicțiile românești, neputând fi rezolvate, au generat rupturi
tragice în această conștiință morală, care au dus, în cele din urmă, la contradicții biologice, la un necruțător cancer. La 17 septembrie 1989 moare, înainte de a vedea căderea zidului din Berlin și exploziile de libertate ale popoarelor răsăritene.
Nu numai închisorile cu caraliii lor au încercat să-l distrugă pe acest scriitor al minerilor (unul dintre primele sale articole, publicat în ziarul Țara, în 1941,
este despre mineri și se intitulează interogativ: De ce?), dar și „societatea”, cu blândul ei aparat de spălare a conștiințelor, a vrut pe acest prea dureros glas al
minerilor să-l neantizeze. Marea închisoare era și mai puternică prin perfidia caraliilor cei noi. Orice pas sau cuvânt îi era urmărit. Scriitorul minerilor numai cu
aprobări putea veni în Valea Jiului și, aici, fără să poată vorbi cu ortacii săi. Se retrăgea în cimitirele lor. Apoi, în acest domiciliu bine supravegheat din Craiova își
scria testamentarele cărți. În „Raportul Suferinței Umane”, care trebuie să se redacteze undeva Sus, Ion D. Sîrbu a scris cu litere de sânge și foc pagina
minerilor, și a noastră în genere.
Cu lampa în mână prin galeriile totalitare ale lumii el căuta o ieșire, o eliberare, când a avut revelația că acolo jos, în locul Marelui Răstignit, care s-a înălțat dea dreapta Tatălui, se află bătrânul Miner tot încercând cu brațele și umerii să susțină tavanul îngreunat al acestei lumi. În august 1977, lumea de pretutindeni a putut să vadă această imagine. Și s-a minunat, în ciuda șirului de preaputernici ai zilei. Aceștia, în schimb, pe  scriitorul minerilor l-au „reținut”. Ne-a fost dat ca pagini ale sale să fie smulse din infernul totalitarismului (unele date mie spre păstrare și
mărturisire)și să le putem citi: „Acum, de vreo zece ani (mai precis din 2 august 1977, ziua în care am fost „reținut” și tratat ca un hoț de cai) când nu scriu simt
nevoia pilulei de cianură sau a robinetului de gaze. În timpul liber citesc, trăiesc, gândesc. Dar scrisul meu de acum nu este decât acel medieval ars bene
moriendi”. Aceste cuvinte se găsesc în scrierea cutremurătoare, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.
Din acest august 1977, când minerii s-au ridicat primii contra dictaturii și totalitarismului, scriitorul lor a găsit remediu împotriva morții (Răului) – scrierea
testamentară. Romanele Lupul și Catedrala și Adio,
Europa! o spun cu prisosință sub cerul moral al sufletului nostru!
Dumitru Velea