A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Luminița Zaharia: Mini-proze

0 84

PARADIS SNC


APRECIAZA ARTICOLUL !

 

În paradis nu se trage apa, nu se leagă șireturile realității din poziția aplecat. Poeții nu iau coroniță, diplomă de merit sau pensie suplimentară, prozatorii nu stau la coadă să-l sugrume pe Nick Cave de cînd pîinea le-a cam luat. Criticii asexuați se plimbă pe bulevarde incolori/ inodori/ insipizi/ invizibili, poți trece prin ei ca prin aer (cînd te pufnește rîsul fără motiv, să știi că taman asta ți s-a întîmplat).

În paradis se intră fără pedigree urmînd linia dreaptă a regăsirii de sine sau rostogolind cercul perfect cu un femur de T-Rex semper idem adorat.

(Despre cazare, masă și activități sportive duminicale nu am încă informații clare)

În paradis iubirea se scrie cu I mare, fără ghilimele sau semnul întrebării la final. De fapt iubirea nici nu are final, ca să mai avem ce povesti și mîine, într-un habitat schimbat. Iubirea e ca firul ierbii nefertilizat, ca un cazino în deșert, unde nu se joacă monopoly pe dezbrăcate și nu se copiază la extemporalul despre nemurirea sufletului înamorat. Mai simplu dar nu simplist (că am fire de artist), iubirea e atunci cînd mama și tata vor tam-nisam să-ți facă-n Nissan un frățior sau o surioară (elementul surpriză fiind mereu supraevaluat).

În paradis nu cade drobul de sare – pentru că, logic!, nu există drob, nu se lasă briciul pe mîna maimuței, nu se cîntă serenade fără versuri de firmă, în paradis nu e nevoie măcar de bal mascat.

 

O, o, o, ce bine e în paradis, ce bine

 copiii vor toți paradisieri, ca mine!

 

 

 

PROTOTIPUL BĂRBATULUI IDEAL

(lucrare de doctorat cu pretenţii)

 

Pascal e un om, nu un concept. Un bărbat pur şi simplu (ei da, şi pur, şi simplu, în ciuda faptului că are un creier atît de complex!), nu un prototip al perfecţiunii. Şi încă – o fiinţă vie, nu un personaj literar. Nu l-am inventat eu! Atunci, veţi spune, strădania mea de a-l prinde în poveste este din faşă sortită eşecului. Ar arăta ca un animal în cuşcă, sau ca un ceainic fierbinte în care nu mai e ceai, ca un munte prins în poză, cu a treia dimensiune furată, ca un sol sărăcit în fosfor, ca mausoleul din Halicarnasus, despre care putem doar presupune că a fost personificarea măreţiei, cîndva!

Nu am voie să-l idealizez, să îi desenez floricele la butonieră, să îi colorez mai intens ochii verzi (de parcă ar fi posibil!), să-i fac implant de păr, să-i şterg ridurile fine ş.a.m.d. Adevărul ştiinţific trebuie musai respectat, chiar dacă are caracter procesual şi, la urma urmei, cine-s eu să mă joc cu el de-a modelino (ştiţi, jucăria umplută cu făină pe care toţi copiii şi-o doreau cîndva)?!

Neliteraturizîndu-l, ar trebui să-l prezint lumii exact cum este, în mărime naturală, cu un manual de folosinţă minuţios elaborat, fără să uit niciun aspect, fie el de natură tehnică, psihologică sau, de ce nu, estetică, pe înţelesul tuturor. În 3D, full HD, în toate ipostazele posibile – demers care ar dura o viaţă de om, respectiv viaţa mea, teoretic mai scurtă decît a lui, eu mai bătrînă fiind şi mai predispusă la Alzheimer din cauza structurii de poet, profund autodistructivă şi împrăştiată.

Presupunînd că aş lăsa cu limbă de moarte urmaşilor mei sarcina de a continua proiectul, ce garanţie am că s-ar descurca onorabil, cît de cît?! Le-ar lipsi însuşi motorul acţiunii, recte dorinţa irepresibilă de a-l cunoaşte pe Pascal şi de a-l arăta, cu orice risc, lumii. Şi cînd spun orice risc, credeţi-mă, nu exagerez deloc, oftez din greu, iau un pumn de calmante, mă strîng în braţe cu putere (covrig, colac, ineluş de vîrcolac!) şi mă rog la toţi zeii să nu mi-l fure cineva. Chiar dacă nu e al meu, nici în acte, nici în fapte! Aţi mai văzut aşa paradox?!

Proiectul fiind astfel desfiinţat (nu abandonat în teorie, desigur, poate mă criogenez în anii ce vin, cine ştie), mă gîndesc ce să predau mîine, în locul lucrării de doctorat. Nişte anexe cred că m-ar salva, pentru o notă de trecere, ce părere aveţi? Am auzit că lăţimea, adîncimea şi temperatura rîului Styx sunt mult exagerate, aşa, de kiki, pentru impresie artistică!

Aşadar:

 

Anexa 1

 

Test-fulger, absolut legitim în conţinut şi motivaţii:

De ce Pascal nu întreabă niciodată de ce?

Răspunsuri posibile:

  1. Nu îl interesează;
  2. Nu-i trece prin cap să întrebe;
  3. Consideră că discreţia este apanajul de bază al gentilomului modern (vezi şi „curiozitatea a omorît pisica”);
  4. Aşteaptă cuminte o explicaţie, considerînd că e mai incitant aşa;
  5. Pentru că ştie.

Fiecare variantă de răspuns poate îmbrăca zeci de nuanţe, desigur, eu le-am prezentat aici cît mai simplist.

Răspunsul e, ştim cu toţii, previzibil: varianta e). Pascal este un telepat desăvîrşit, intuiţia lui depăşeşte normalul – şi e o intuiţie mai degrabă a inimii.

 

Anexa 2

 

Vivisecţie în sufletul lui Pascal

 

Întrucît o abordare holistică ar fi imposibilă, după cum am arătat, voi supune analizei doar un crîmpei din minunata, inepuizabila fiinţă numită Pascal (chiar nemuritoare, aş adăuga, din moment ce eu nu voi mai fi să-l văd trecînd rîul).

– Cine e Vivi, şi la ce secţie activează? mă întreabă candid Mihail Mihailovici, ucenicul meu de care nu pot să scap. Zice că eu sunt pascalul lui, teza lui de doctorat pentru la anul. Mă rog. Gusturi şi gusturi.

Dezinfectez bisturiul cu apă vie, adusă tocmai din povestea Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. L-am mituit pe Chronos pentru asta, să mă pot întoarce în timp. Nu a vrut decît plata în natură – şi am fost nevoită să-i dau la schimb exoscheletul meu din siliciu, exo-inima din plexiglas presat la rece cu talpa de brontozaur, casa-piele din Plumb(uita) etc. L-am păcălit, aşadar, relativ uşor.

Acum, localizarea sufletului e mai grea, pentru că Pascal e tot un suflet. Îmi vine să plîng. Mihail Mihailovici, cu frangleza lui stupidă, îmi observă momentul de panică (mai are şi el sclipiri!) şi se oferă voluntar:

– May I, demoiselle?

Îi trag o palmă zdravănă – şi ar zbura cît colo dacă nu l-ar ţine legat de mine lanţul de ucenic, indestructibil, după canoanele tehnicii actuale.

Trebuie să gîndesc repede, să caut metode noi, neinvazive. Îl strîng în braţe, tare-tare, pînă se trezeşte din anestezie. Îmi aruncă (desigur, cu toată tandreţea posibilă, a.î. verbul a arunca îşi extinde brusc se-mantica), un te iubesc telepatic. Mihail Mihailovici a rămas cu gura căscată, s-a aşezat, ca tîmpitul, fix pe bisturiu şi, desigur, nu pricepe nimic.

Eu ce am avut de demonstrat, am demonstrat, chiar dacă numai mie. În fond, aplaudacii sunt de formă (vezi şi Jana nu e moartă, Jana se transformă), tot nu iau notă de trecere.

 

Anexa 3

 

Legislaţie, bibliografie, mulţumiri colaboratorilor ofticaţi

 

În prezentarea mea nu m-am folosit de PowerPoint, Prezi, holograme în timp real sau alte efecte vizuale de top. Pascal nu e proiectabil pe pereţi, nu e, aşa, un peşte în undiţă, cred că v-aţi prins!

De legislaţie nu a fost nevoie, legile iubirii s-au abrogat de pe vremea bunicii, totul ţine acum numai de puterea incendiară a inimii (şi ei, tîmpiţii, nu profită deloc, fie vorba între noi!).

Bibliografia ar fi echivalat cu un sacrilegiu, lucrarea mea e în viu.

Sincere, călduroase (pffff!) mulţumiri ucenicului meu, Mihail Mihailovici, fără lanţul căruia nu aş fi asimilat/apreciat niciodată noţiunea de libertate.

Lucrarea mea nu va beneficia de coperţi cartonate, nu va fi nu-merotată, legată cu şnur. Aşa cum noi, îndrăgostiţii, vom avea în-totdeauna Parisul, aşa şi Înalta Şcoală de Studii Idealiste va avea întotdeauna… lucrarea mea.

 

                                     Rîdeţi voi, rîdeţi, harapi-albi pe cal,

                                  N-aţi priceput nimic din lucrarea Pascal!

 

 

 

(din volumul „Acronimele lui Pascal”, editura Eurostampa, 2016)

 

 

 

 

                                                     Întotdeauna, va urma

 

 

Liftul zguduindu-se scurt. Suspendați în timp, într-o nedumerire fără răspuns. Prizonieri într-o cutie decupată, aleator, în spațiu. Nicăieri.

E înăbușitor aici, domnule.

Să sperăm că va veni cineva, doamnă.

Nu există coincidențe. Destinul aduce oamenii laolaltă pentru a le testa limitele. Spațiile închise nu apără. Distanțele sunt relative. Pereții liftului transpiră, lumina tremură. Liniștea a devenit densă, vîscoasă.

Ce femeie ștearsă, nici că se putea mai bine! Fără forme, cu hainele astea lălîi… nici o expresie pe fața ei, parcă e un cuier… Bine că se ascunde sub ochelari, altfel cred c-aș îngheța… Îmi înghite aerul o femeie care nu-mi transmite nimic. Cine zicea că-n orice dezastru se ascunde o fărîmă de noroc?!


Nu pare deloc un gentleman. Îmbrăcat neglijent. Agitat, parcă e o panteră la pîndă! Precis un frustrat, un impulsiv. Și părul, ce zburlit…! Trebuie să rămîn calmă, să-i evit privirea. Să nu-mi simtă frica. Un bărbat needucat, cu siguranță.

 

Pentru o clipă, privirile li se-ntîlnesc. Săbii ninja. Ochii lor au (nu există coincidențe!) aceeași culoare. Un bărbat și o femeie, dușmani de moarte doar pentru că sunt un bărbat și o femeie. Atracția sexelor e, acum, un mit dărîmat.

E noaptea dezastrelor, doamnă.


Aveți dreptate, domnule.

Numai să nu leșin, gîndește ea. Orice, numai să nu mă atingă! În ipoteza că ar sări să mă ajute…

De n-ar apuca-o smiorcăiala…Nu pare o astfel de persoană, așa inertă cum e, dar, mai știi… Uite, nici n-o pot numi femeie!

Se aud glasuri. În sfîrșit, vor fi salvați.

Nu știm exact cum au trăit momentul salvării. Sau ce s-a întîmplat după. Am putea presupune, desigur, dar lucrurile pot lua o întorsătură sau alta. În vise, nu-i așa, totul e relativ.

*

Orice carte ne expulzează din noi, dincolo de limitele nebănuite ale ființei, de nelocalizat înainte.
Orice carte ne adîncește în noi, ne izolează de lume, înfășurîndu-ne cu o altă realitate, straturi-straturi, ca pe-o mumie egipteană. De nerecunoscut în afară. Zăvorîți în eul nostru, creatură ciudată, cu personalitate multiplă, străină sieși, cu cît devine mai conștientă de ea.
O carte eliberează, o carte încarcerează. Realități feliate, suspendate în spații paralele, unde noțiunea de contradicție nu are ce căuta. Cel ce scrie se dăruiește necondiționat tuturor. Inconștient de egoismul lui – prin urmare absolvit de orice vină. Cel ce citește devine posedat, absorbind darul. Orice plăcere dusă la extrem ucide. Orice atingere electrocutează, pîrjolind. Schimbul de materie germinează muguri noi, violent, prin smulgere, prin abandon, pînă la anihilarea sinelui. Așa se naște viața. Dar nimeni nu-și poate aminti marele, supremul eveniment al nașterii sale. E de departe cea mai mare nedreptate a destinului. Singura imposibil de corectat. Durerea, bucuria, țipătul, victoria asupra liniștii premergătoare venirii. Venire pe lume… sună atît de ciudat. De unde venim? Și unde? O carte ne poate reaminti. O carte ne poate întoarce în noi pînă la Acolo și Atunci. Să redevenim, din martori, eroi principali.
Dar dacă cititorul, la rîndul său, scrie? Dacă se întîlnesc, într-o clipă anume, o singură clipă posibilă într-o viață de om, dăruitul cu dăruitorul, într-un schimb fantastic de suflete? O ciocnire de galaxii, o secundă în eternitate? Și, ca și cum uluitoarea întîlnire în timp nu ar fi decît o condiție necesară, să se întîmple ca aceste suflete să fie și întrutotul miscibile? Două evenimente echiprobabile într-o lume ideală, într-un cîmp infinit.

Nu se cunosc. Ea scrie, El scrie. S-ar putea afirma că ei scriu – dar nu, mai tîrziu se va decide în stele: ei vor scrie. Monarh și sclav, sclav și monarh. Atentator și victimă, schimbînd rolurile, la nesfîrșit. În sala oglinzilor, adevărul nu se mai poate recunoaște pe sine.

 

*

Există lucruri de la sine înțelese, pe care nici prin cap nu-ți trece să le prelucrezi: circuitul apei în natură, săritul din pat cînd cîntă cocoșii. Dacă ne-am apleca asupra lor, lumea știută s-ar da peste cap, firescul și-ar pierde limpezimea. Ia, de pildă, cuvîntul frumusețe. Repetă-l, încet, crescendo mai apoi. Insistă. Mai întîi, te zgîrie fr-ul. Apoi îți țiuie în urechi acel ț. Un cuvînt care sună urît, greoi, iritant: frumusețe. Cînd ar fi trebuit să fie construit din vocale, numai rotunjimi, muzică și lumină. Limbajul limitează ființa. Cu cît citești mai mult, cu atît devii mai neajutorat. În timp ce simți că mai trebuie să existe ceva, că nu poți exprima nespusul, că sufletul niciodată nu…

Există lucruri de la sine înțelese și lucruri pe care intuiești doar că nu le vei putea îmbrăca niciodată în cuvînt. Răspîndirea cărților din om în om. Molimă sau vindecare? Încercare de. Să aluneci peste cuvinte, ăsta e tot secretul.

Ea primise o carte albastră. N-o descoperise încă. Poezii scrise de un bărbat necunoscut. Nu credea în lirica masculină, așa cum nu credea în bărbați. În așteptarea marii iubiri, își ratase viața, idealistă pînă în vîrful unghiilor. Convinsă că, atunci cînd ea, marea iubire, va sosi, o va recunoaște fără urmă de șovăială. Între timp, nu accepta nici un experiment. Nici un compromis. Totul sau nimic. Marea iubire trebuia să o găsească pură, fără încăperi prăfuite, fără cicatrici. El trebuia să fie, oricît de siropoasă devenise expresia, demonetizată de fariseii iubirii, sufletul ei pereche.

Se autointitula uneori, victimizîndu-se, ascunsă sub un zîmbet amar: cel mai singur om de pe pămînt. Cel mai singur om de pe pămînt în așteptarea marii iubiri.
E lesne de ghicit: și Ea era poetă.

*

Există nu doar o chimie a trupurilor, ci și una a sufletelor, mult mai puternică, pentru că reacțiile se petrec în întuneric, într-o lume invizibilă, unde simțurile știute și neștiute sunt ascuțite miraculos.

O poveste obişnuită are punct culminant. Cea de faţă îl omite intenţionat, pentru a lăsa cititorului dreptul la visare. Unii se pot gîndi la iubirea totală, eternă, poate chiar de natură divină, care nu are nevoie de atingeri sau declaraţii. Şi care vine doar celor aleşi. Alţii se vor gîndi la nebunie. Alţii, la moarte.

Epilogul? Ca întotdeauna, va urma.

 

(din volumul Fantezii cu Mișu, editura Armonii culturale, 2015)

 

 

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More