Giorgiana Radu: Voi plăti pentru atâta fericire

Voi plăti pentru atâta fericire. Cuvintele spărgeau liniștea nopții, izbindu-se de ferestre. În urma lor, ecoul răsuna prelung, fără a ști cu adevărat dacă acestea erau vorbe rostite sau doar glasul conștiinței se făcea auzit. Dar, oare, contează? Fericirea își are prețul ei. O decontăm la un moment dat, în funcție de soclul pe care ne-am construit-o.

Deși, dacă ar fi să judec după o întâmplare bucureșteană, aș zice că fericirea și optimismul sunt dependente una de cealaltă, iar raționamentul nu face decât să le împiedice să coexiste.
Dacă rumegăm prea mult ceea ce trăim și ne tot punem întrebări despre lucrurile care ni se întâmplă, s-ar putea să le trăim degeaba. Dacă suntem fericiți, de ce să analizăm de ce, ce-am făcut să merităm această fericire? Putem fi fericiți și atât.

De pildă, zilele trecute, la ușa cabinetului stomatologic al unui reumit profesor, în sala de așteptare, am asistat la o lecție binevenită despre viață. Spaima de dentist este valabilă și astăzi, chiar dacă medicina dentară a evoluat, astfel că acele opt-zece persoane care ne așteptam rândul eram tăcute, fie din pricina a ceea ce urma să ni se întâmple sau pur și simplu fiecare cu gândurile îngrijorărilor sale. Starea mormântală n-a durat mult.

Distribuie prietenilor

Un bărbat cu vârstă aproximativă, îmbrăcat tinerește, a spart tăcerea, provocându-i pe toți la dialog, chiar dacă asistentele îl dojeneau că n-are voie să vorbească un timp mai ales că tocmai ieșise de pe scaunul de implant. Discuțiile s-au animat – toți erau intelectuali, profesori în diferite domenii, oameni ai scrisului – astfel că sala de așteptare se transformase într-un Cenaclu constituit ad hoc. Cel care domina era, desigur, domnul despre care am aflat că era fost colonel de armată și avea – cât îmi dați? – 92 de ani, pe care nimeni nu i-ar fi bănuit. Vorbea degajat despre bucuria de a trăi, despre călătoriile sale, înșirând numeroase țări, dintre cele mai exotice și îndepărtate. Se lăuda cu cele trei implanturi dentare, la care cei de vârsta sa nu prea se încumetă, dând astfel curaj unei doamne care încă se mai gândea dacă va încerca o astfel de experiență.

Avea un chip senin, pe care nu se citea nici cea mai mică urmă a îngrijorării legate de viață sau de moarte. „Mulți, la 80 de ani, se resemnează că viața lor s-a încheiat și se pregătesc să moară. Aiurea! Viața merită trăită, indiferent de vârstă, cu aceeași bucurie și dorință”, spunea el. Așa este, dar cum faci asta dacă optimismul nu face parte din bagajul tău genetic? Apoi ofițerul în rezervă ne-a spus un banc cu Ștefan cel Mare, cu soldații lui care erau mereu bărbați în fire, de 40 – 45 de ani, că el nu lupta cu țânci.

Nu știu dacă domnul colonel nonagenar a fost așa dintotdeauna, sau și-a cultivat bucuria de a trăi odată cu trecerea anilor. Dar un lucru este cert. A reușit să descrețească frunțile tuturor și să ne predea o lecție, la care sigur a meditat fiecare în sinea lui. Părea un om fericit, fără să ia în calcul prețul acesteia. Nu-și făcea griji din pricina vârstei, iar finalul vieții era ceva care nu părea să-l preocupe. Trăia și atât. Timpul, ne-a spus el concluziv, e o invenție a noastră. Nu există timp.

Povara găsirii unor răspunsuri e apăsătoare, mai ales pentru pesimiștii netratabili. Dar n-ar fi rău să încercăm să deprindem câte puțin din neîntâmplătoarele învățăminte. Și, cine știe, la un moment dat poate vom ajunge ca domnul „Optimist”.