În prima zi de primăvară, am ales o filă din jurnalul aproape zilnic al prietenului meu. Un mare poet… dar mai ales OM adevărat, tare drag mie. Cei apropiați știu că îl iubesc. Pe el, pe Giorgiana și pe Luciana, soția și minunea lor de fetiță.

Nici nu știe dragul meu prieten câtă nevoie am, avem, de el… Nici nu își poate imagina ce a însemnat pentru mine “fila lui zilnică” de astăzi…

Ne-am cunoscut la greu. Greul meu. S-a uitat în ochii mei, cu o privire puternică, verde, de piatră neșlefuită și am știut că nimic rău nu mi se mai poate întâmpla. Că el, e cel care va descătușa prin cuvânt și forța lui, adevărul, ținut captiv ca astăzi. Și așa a fost. Pentru mine și pentru toți “ ai mei”.
El nu știe că și azi mi-e greu. Că adevărul suferă, e maimuțărit de oameni mari, mai mici decât firul de nisip… Nu vreau sa-l încarc cu ale noastre. Dar azi, fără să știe… nu m-a lăsat la greu. Așa fac adevărații prieteni, cei care sunt legați dincolo de timp.

Acei aleși pentru a fi dascăli sunt “cei care privesc cu drag școlarii”!

Mulțumesc, dragul meu prieten Lucian Avramescu pentru “sfatul” pe care nu ai știut că mi-l dai astăzi.
Pentru că ai facut să-mi amintesc “cine sunt cu adevărat” și menirea mea în locul în care sunt. Dragostea, puritatea, speranța din ochii lor. A copiilor mei! Ei merită tot efortul…

M-ai facut să-mi reamintesc, “piatra
verde neșlefuită” pe care mi-ai dăruit-o în suflet, pentru totdeauna!
M-ai făcut să-mi reamintesc că sunt o războinică a binelui copiilor iar adevărul… este întotdeauna de partea binelui! Că ei trebuie să creadă în adevăr, ca în Dumnezeu. Pentru că El… este Calea, Adevărul și Viața!

…mulțumesc Lucian Avramescu acum… și totdeauna!

(Text publicat de Cristina Sebastian, director al Colegiului ”George Enescu” din București)