Prin parcurile orașului a început să bată, ca o pasăre abia scăpată din iarnă, aripa primăverii. Pe terasele cafenelelor, printre pahare cu spumă timidă și telefoane aprinse ca niște licurici digitali, au apărut duduițele mahalalei virtuale. Stau la soare cu o liniște profesionistă, cu ochii aceia blajini și catifelați — ca o pajiște de covor persan — și cu aerul ușor plictisit al unei generații care pare că s-a născut direct în pauza mare a istoriei.

Privindu-le, îmi vine fără voie în minte melancolia ironică a lui Marin Sorescu, care știa să pună pe umerii lumii câte un zâmbet amar, ca pe o haină de duminică:

„Înainte n-o prea vedeai la față, că purta maramă,
Zăvelca lungă, colo, abia-i sclipeau gleznele,
Dar o ghiceai pe-a frumoasă – și-o furai, domnule,
O luai pe cal și-o făceai muierea ta, era o dulceață…
Dar acum pe cine să furi? Uitați-vă-n jur, pe cine să furi?”

Dacă stai o clipă cu versurile acestea — dar trebuie să stai cu ele, nu doar să treci pe lângă ele ca pe lângă un semafor — îți dai seama că ele nu sunt o glumă, ci o mică elegie pentru o lume dispărută.
Altădată, frumusețea nu venea la tine cu lumini de neon și cu subtitrare. Se ghicea. Se lăsa bănuită.
Eleganța — chiar și în sărăcie — era o formă de politețe față de lume. O fustă simplă, o maramă, o privire coborâtă la timp. Nu era nevoie de spectacol, pentru că frumusețea avea o timiditate naturală.
Astăzi, paradoxul e că se vede tot și nu stârnește aproape nimic.

Vestimentația a devenit o declarație precipitată, de parcă fiecare dimineață ar fi o evacuare de idei din dulap și o alarmă de incendiu estetic. Culorile nu mai dialoghează — se ceartă. Formele nu mai sugerează — strigă. Iar graba de a epata seamănă uneori cu o mică tragedie vestimentară, repetată zilnic, ca o piesă jucată fără regizor.
Dar, desigur, hainele sunt doar decorul. Problema nu e materialul, ci muzica interioară care a dispărut.
Mai grav însă decât vestimentația este limbajul.
Cuvintele, altădată catifelate de pudoare și de un anumit respect pentru sine, au devenit niște obiecte contondente aruncate în aerul conversației. Fraza, care cândva putea fi o mică bijuterie, a devenit o rangă verbală.

Ironia — acea formă aristocratică a inteligenței — a fost înlocuită cu sarcasmul grosier de tribună. Iar delicatețea a devenit suspectă, ca un obiect de epocă într-un magazin de bricolaj.
Când aud câte o conversație între fete tinere, uneori am impresia că lirismul — acea floare fragilă a spiritului — ar muri pe loc de rușine dacă ar trece pe acolo.
Un vers? Indiferență.
O metaforă? Suspiciune.
Un compliment spus cu grație? Aproape o imprudență socială.
Lirismul acneic al adolescenților — acele poezii stângace, dar sincere — le lasă complet reci.
Ele nu mai visează. Ele optimizează.
Nu mai tresar. Ele gestionează.
Sentimentele au devenit, probabil, un tip de aplicație.
Și atunci înțelegi, cu acea tristețe blândă pe care Sorescu ar fi transformat-o imediat într-un zâmbet ironic, că problema nu e că lumea s-a schimbat. Lumea se schimbă mereu — asta e meseria ei. Problema e că s-a subțiat simțul frumuseții.
Și atunci întrebarea lui Sorescu rămâne suspendată peste vremuri — ca o ironie tandră, dar necruțătoare:
Dar acum pe cine să mai furi, domnule?

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]