Spitalul, în care am mai fost găzduiți, pare astăzi pustiu. Agitația de altădată a fost înlocuită subit cu o liniște albă, care ar putea fi binevenită, odihnitoare chiar, dacă n-ar părea suspectă pe fondul instalării virusului ucigaș. Holurile sunt aproape pustii, medicii par puțini, asistentele sunt într-o continuă preocupare interioară, îngândurate. Doar infirmierele sparg liniștea care așteaptă dezlănțuirea furtunii. Voioșia lor matinală confirmă zicala cu „a face haz de necaz”, dar te și obligă să răspunzi cu un zâmbet, măcar pentru a nu da impresia că te ții ”măreț”. Starea sufletească nu e vecină cu râsul. Privesc în gol. E bine că în atare situație există și oameni pozitivi. Ei sunt dintre cei simpli.

Spitalul, spuneam, nu mai pare același. Două etaje au fost eliberate complet. Toată noaptea au uruit mobile deasupra noastră. Sunt în așteptare. La etajul acesta, aflu de la o doctoriță, mai sunt „câteva bătrâne amărâte”, restul pacienților au fost externați. „N-ați vrut catedrale, ați vrut spitale. Poftiți! Dumnezeu ne aduce aminte că există”, comentează o alta, pe marginea molimei ce stă să ne cuprindă ca o pedeapsă din cer. Nimic nu mai e la fel.

De la fereastră, privesc de o săptămână stadionul Dinamo. De la o zi la alta, sportivii care se antrenau sau oamenii care-și făceau doar gimnastica de întreținere au dispărut. Doar scaunele din tribună au rămas la număr. Și ciorile, și porumbeii care ne vizitează la fereastră.

Noi? Vreau să cred că suntem aceiași, deși, fiecare zi din viață ne schimbă. Cu și fără prezența coronavirusului.

Trecerea timpului înseamnă schimbare. N-o putem renega. Acceptarea poate fi soluția. Dacă accepți ce-ți oferă destinul, poți înainta spre izbândă. Oare?

Cu toții am devenit mai fragili în această perioadă. Bine ar fi să și învățăm câte ceva din ceea ce ni se întâmplă sau ce va urma să ni se întâmple.

O doamnă doctor mărturisește că în această primăvară, după mulți ani, s-a bucurat de florile magnoliilor din parc, de ciripitul păsărelelor dimineața, de privitul cerului, de liniștea din jur, de lucrurile acestea atât de la îndemână, despre care credem că ni se cuvin și pe care, în graba cotidiană, le trecem în uitare. Traversează, spre spital, parcul Circului și în fiecare dimineaţă vede un București pe care nu-l observa. Venea cu taxiul. Azi, taxiul poate fi și el transportator de viruși.

Liniștea care începe să se așeze peste noi e un bun prilej de a redescoperi ceea ce considerăm a fi banal, neimportant în goana haotică prin viață. Poate că trebuia să ne oprim un pic. Sigur, de preferat ar fi fost să se întâmple fără urmările economice și sociale care se întrevăd. Dar, totul are un preț. Un tribut care nu ține cont de voia noastră.

Coronavirusul i-a arătat unei doctorițe, grăbită mereu spre uriașul spital, magnoliile din București. Noi nu le vedem. Poate mâine.