A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Lucian Avramescu: Tata Mihai

0 526

De ce mă simt jefuit de cuvintele care se rostesc? Voi istorisi ceva din viața copilăriei mele pentru a înțelege adâncimea durerii și meandrele acestui drum pe o Golgotă nedefinită.

Avea, de la 30 de ani, când era încă pe front, părul alb. Un păr des și ondulat, peste o frunte înaltă și bombată. Povestea cu un rar har al relatării, întâmplări din viața lui, pe care le mai îmbogățea, simțeam eu, cu o știință scriitoricească de care nu avea habar. În curtea și casa lui am crescut de la un an, ai mei având slujbe la stat prin alte cotloane de țară, așa că i-am zis tată. Tata Mihai mi-a ordonat prin calmul lui așezat și știința minunată a povestirii, dezordinea care domnește în capul fiecărui copil și mi-a strunit, fără a le mutila, avânturile năzdrăvane. Când, măricel fiind, îndrăzneam la o clacă unde se aduna muieret și bărbați la depănușat porumb, să povestesc și eu ceva, nu puțini spuneau că semăn la vorbe cu bunicul și le ticluiesc bine. Firește, ei nu aveau habar câtă mulțumire îmi aduc, fiindcă doar eu știam că vreau să devin scriitor și era prea devreme s-o spun cuiva fără să stârnesc dacă nu hohote de râs, nedumerire. Pentru țăranii din Sângeru, cei ai copilăriei mele, meseria asta nu exista, iar dacă exista, doar învățătorii de la școală îi știau rostul și întrebuințarea.

Tata Mihai era blând și cu suflet, pâinea lui Dumnezeu. Pe fiica lui, mama mea, Virginia, a dat-o la Școala Normală, fiindcă era foarte bună la carte și scria poezii. Am mai povestit cum a stat el o săptămână pe treptele ministerului școlilor, fiindcă la școala normală din Ploiești se făcuseră ajustări, era război, și au lăsat fără loc chiar fiica țăranului Mihai Breslașu din Sângeru, întâmplător premiantă. Mai era un loc la Școala Normală din Buzău, dar rugămințile tatălui copilei s-au izbit de neclintirea unei directoare care avea alte planuri. L-a dat afară pe poartă cu repetiție, iar bunicul a decis să plece pe jos la București. Până la urmă, ministrul, plictisit să vadă dimineața același țăran care îl saluta la poartă, așteptând cuminte ceva de la el, l-a primit. Bătrânul, care nu era bătrân decât prin frumosul lui păr alb, i-a istorisit ce l-a adus aici. Fata, măcar, învață bine?- l-a întrebat mai marele școlilor, după ce a priceput ce vrea țăranul de la el. Atunci, din timp pregătit în buzunarul de la piept, bunicul a scos carnetul de note al fiicei. Zece, zece, zece, de nu se mai terminau și ministrul a scris pe o coală, cu cerneală roșie, către directoarea Școlii Normale din Buzău: ”Eleva Breslașu Virginia să fie înscrisă imediat pe locul liber” și a iscălit dedesubt.
Iar ai venit, i-a țipat scorpia de directoare, văzându-l la ușa ei. Iar, dar am adus ceva! Și i-a pus în față adresa ministrului care a îngăbenit-o și i-a boțit mimica. A înscris-o pe mama, și așa, în vreme de război, a terminat școala normală, prima din neamul ei și al nostru. A devenit mai apoi profesoară de limba română.

Tata Mihai, cu care eu ”semănam la povestit”, dar azi nu mai pot decât să ascult și, eventual, să scriu, muțenia ștergând nu doar un eventual talent oratoric, ci tot, orice sunet care se sforțează să se mai închege pe limba mea, avea însă o taină care-l făcea neîndurător, cu totul nepotrivită firii lui. Nu și-a iertat niciodată, până a ajuns în mormânt, surorile și frații. Au fost șapte la număr. Cel mai mare dintre frați – deveniseră orfani de tată și apoi de mamă – era tata Mihai, care, de la 16 ani, învățând croitoria, i-a crescut, ca părinte improvizat, pe ceilalți. ”Le făceam hăinuțe și i-am dat la școală, dar cartea nu s-a lipit de niciunul”, mi-a povestit odată, dar subiectul nu-i plăcea. Ce am cules, am cules de la alții. Neascultându-l, au pribegit fiecare care încotro. Apoi au venit să-și ia partea din casa bătrânească, unde locuia tata Mihai, încă neînsurat. L-a întristat tare calicia lor. A făcut din casă, pe care a dărâmat-o, șase grămezi de grizi, cărămizi și scânduri, și le-a dat fiecăruia, să-i îndestuleze. El nu și-a făcut purcoiul cuvenit de surcele, renunțând în favoarea fraților care nu s-au ales firește cu mai nimic din împărțeală. A plecat la Mama Lenuța, în Pălășești, cu care s-a însurat. Soacra, văduvă, avea o căsuță cochetă pe care au reparat-o și îngrijit-o.


APRECIAZA ARTICOLUL !

Student fiind, mi-am cunoscut două mătuși în București, surori ale bunicului. Tanti Măndica zăcea într-un pat, cu o boală care o imobilizase. Avea două fiice, dintre care una a ajuns doctoriță. Tanti Sofia, care stătea într-o căsuță în Bucureștii Noi, făcuse, de mică, un copil din flori. L-a dat ”de suflet”, apoi la bătrânețe plângea, visând să-l afle pe undeva. Fusese tot o fetiță. Soarta a făcut ca acea fată să ajungă tot medic, iar mătușa a înfiat o copilă, Doina, care, devenind mare, s-a dovedit înzestrată cu toate cele ale frumuseții, mai puțin minte. Mintea i-a lipsit cu desăvârșire. Toți spuneau că e ”tută”.

Pe băieți, frații tatei Mihai, nu i-am cunoscut. Trăiau, unul la Câmpina, altul undeva mai sus. Unii și-au pierdut urmele și viața de tineri. Tata Mihai, care a trăit mai mult ca toți, n-a vorbit niciodată de niciunul și n-a mers la înmormântările lor. Poveștile lui, de Creangă de la Sângeru, ocoleau acest subiect, iar numele fraților i s-au șters dintr-o memorie altfel fără cusur. Când pomeneai de frații lui pe care i-a crescut, muncind cu acul de cusut zi și noapte, chipul lui blând se întuneca și ocolea subiectul.

Poate fi atât de neiertător un om bun? Poate. Am încercat și încerc și acum, găsindu-mă mut, în imposibilitatea de a mai arăta că moștenesc talentul de povestitor al bunicului, când gândurile se organizează în capul meu mai în tihnă, să aflu taina care a retezat din rădăcini șansa iertării. Nu, bunicul nu și-a iertat frații și surorile, pe niciunul, niciodată.

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site web foloseste cookie-uri pentru a va imbunatati experienta. Vom presupune ca sunteti de acord cu asta, dar puteti renunta daca doriti. Accept Citeste mai mult