Lucian Avramescu, un mut care scrie, în dialog cu Dumitru Velea (3)

 

Dumitru Velea – Şi înainte de a intra în ograda ta, care însemnă un unicat al artei şi culturii româneşti, dintr-o perioadă protoistorică, vreau să-mi povesteşti despre istoria şi istoriile/păţaniile acestei ctitoriri a bunilor tăi bunici şi părinţi. Un conac de piatră, care trebuie să vorbească… Nu are cuvinte acum, ca şi tine, dar vorbeşte cum numai tu ştii să-l auzi, cu inima, cu sufletul, cu mintea…

Lucian Avramescu – Dragul meu prieten, am fost, din urmașii celor patru copii ai lui Victor Avramescu, generația nepoților, care n-a fost numeroasă, singurul – nu spun cu trufie asta, ci cu milă și recunoștință pentru ce ne-a lăsat bătrânul, unii dintre noi consacrând jaful făcut de puterea locală comunistă și de ceapeul care a făcut din nou ruină totul – singurul care s-a simțit dator să continue ce a realizat acel om. Bunicul, despre care atâtea ți-am povestit, întors din războiul de Reîntregire, a cumpărat, din banii lui de soldă adunați în anii de război o casă conac din piatră pe un preț de nimic. Proprietara, o doctoriță care avea moșie aici, pleca la Paris și nimeni nu părea apt să cumpere acea casă care nu semăna cu nimic din casele acelor sate de pe Valea Cricovului Sărat. Mai mult, din casă, magazii și acareturi mai erau în picioare doar zidurile din piatră și grinzile cramei, din șine de cale ferată din vremea lui Carol I. Părându-i inimos bunicul și vrednic spre a reface casa de care ea se despărțea, i-a dat-o soldatului de la Mărășești pe un preț care-i era accesibil. Bunicul era extrem de econom. Clădea când aduna ban cu ban spre a face o investiție. Nu s-a împrumutat niciodată la bănci. Asta era filosofia lui. Ales de tânăr primar, fiindcă obștea îi aprecia spiritul gospodăresc, a făcut multe. Satul poartă încă semnătura lui pe poduri de piatră, biserici, temelii ale comunității. Găsit nu atât de ruși, ci de un fin al lui venit cu Divizia ”Tudor Vladimireascu” de la Moscova, cum ți-am mai povestit, dușman al poporului, l-au dat afară din case – cu toate cu nu era moșier, ci doar chiabur, cum se zicea atunci, și l-au trimis la Canal. Eu am preluat din nou o ruină veche de peste 200 de ani, din zidurile căreia țăranii cărau cu căruțele piatră, fiindcă era mai comod s-o ia de aici decât de pe gârlă. Aveam o datorie de suflet. În mijlocul curții era scris în piatră, certificatul meu de naștere cu mâna lui Victor Avramescu.

Distribuie prietenilor

D.V. – Ce s-a petrecut cu acel certificat?

-L.A.- Era încă ceape. Îmi vizitam stâlpul dinspre cramă, al doilea, și mângâiam nu data mea de naștere, ci gestul bătrânului de a încrusta în piatră ziua în care m-am născut. Odată am găsit piatra cimentuită care încadra pilonul de stejar, ruptă în două. Am luat bucățile și le-am dus cu mine la București. Când o femeie a făcut curățenie într-un loc unde le pusesem bine, le-a găsit fără semnificație și le-a aruncat.
Am refăcut temeliile castelului de apă, unic în felul lui, o să-l vezi, ridicând mai mult îmbrăcămintea din zid, fiindcă lemnul începuse să moară. Certificatul (că bătrânul n-a murit de tot) sunt eu.

-D.V. – O, şi în acest conac este şi partenera de viață a poetului, Giorgiana Radu cu fetiţa ce-ţi poartă nu numai numele, ci şi prenumele, Ana Luciana Avramescu, amândouă palpitând odată cu inima şi gândul tău. Fetiţei i-ai adăugat şi Ana, care înseamnă har. Iar eu am adăugat-o, datorită talentului pe care i-l intuiesc, redactor al revistei Banchetul. După, care să fie cât mai încolo, să ducă mai departe flacăra aprinsă de noi. Toţi vă regăsiţi, cu bucurie din partea mea, în paginile acestei reviste. Ai şi scris despre ea, despre misiunea ei în cultura română… Giorgiana scrie despre evenimente fierbinţi şi dureroase ale noastre. Şi în acest dialog este bine-venită…

-L.A. – Ceea ce faci tu, pe cheltuială proprie, scoțând nu o revistă ci o carte în câteva ediții anuale, ca Secolul XX pe vremuri, ca dimensiuni, fac eu cu Muzeul Pietrei. Am, de 15 ani, o nouă familie, cu Giorgiana, apoi a apărut Luciana, ceea ce nu înseamnă că nu am avut grijă de viața și studiile și educația copiilor mei cei mari, care erau deja mari, Alis Arminda și Arin Alexandru, de la ambii având nepoți. Martha, de la Alis, este studentă în anul doi la Arhitectură, Alexandra susține acum Capacitatea, iar Alexandru este elev în pregimnaziu, ultimii doi de la Arin. Sunt copii cu aptitudini, pe care-i iubesc.

– D.V. – Poate vrei să spui şi câte ceva despre zilele de la sfârşitul anului 89, cum ai făcut primul ziar liber în România. Şi apoi, fără să stai în remorca murdară a vreunui partid, ţi-ai făcut agenţia de ştiri, A.M. Press.

L.A.- Nu vreau să mai povestesc. Am scris în romanul meu ”Despre singurătate” pe care l-ai postfațat. Am realizat ceea ce nimeni din confrați n-a făcut. Am realizat, împreună cu prozatorul Eugen Mihăescu, un ziar, Tineretul Liber, efectiv sub gloanțe. Ceaușescu era pe undeva. Am editat în întunericul unei Case a Scânteii pustie, unde doar mici luminițe arătau zețarilor literele, un milion și două sute de mii de exemplare în prima ediție, pe care le-am distribuit pe străzi și le-am trimis, cât se mai putea în acele zile, în țară. Au vrut să mă facă erou cu certificat, să-mi dea un magazin în București și să mă scutească de impozit pe viață, cum au atâția care au stat sub pat la Revoluție. Am refuzat orice atingere cu statul, iar AMPress a fost prima agenție privată de știri de după 89. N-am acceptat funcții, n-am intrat în partide, cu toate că ai mei bunici, din ambele părți, au fost liberali și iubitori ai regalității. Mă bucur, chiar dacă a fost greu, că pixul meu nu s-a subordonat în toți acești 30 de ani nimănui.

-D.V. – Lucian, văd că ai făcut la Sângeru – vestea s-a dus – ce nu au făcut instituţii ale ţării, asociaţii de artişti, sau chiar Academia Română – Muzeul Pietrei. Ai adus în lumină protoistoria artei noastre. Ne-ai arătat rădăcinile, aluaturile, din care arta noastră creşte. Ai strâns piatră cu piatră, peste o mie cred – vei spune tu numărul –,(Peste 3000, nota mea!) de pe tot întinsul ţării. Ai străbătut, ca poet şi ziarist, mai toate zonele ţării, cu un ochi la evenimente, la „clipa cea repede”, pentru a scrie şi pune clipa în şiragul ce ţine, şi cu altul la pietrele purtătoare de suflet şi eternitate. Le văd cum piatra cioplită stă pe iarba mustind de verde şi viaţă. Piatră şi iarbă. Eternitatea şi timpul curgător. Este o minune ce ai făcut. Poezia ta s-a impus şi încântă lumea, versurile tale se cântă de artişti şi artiste, însă acest muzeu, sigur, va rămâne cât va dăinui piatra pe acest pământ. Te rog, destănuieşte-ne despre această caznă a ta, de a le descoperi şi strânge.

-L.A. – Mi-ar plăcea, bunul meu prieten, să-l vezi, acest Muzeu al Pietrei și să scrii tu despre el. Că ministerele, Academia nu l-au văzut niciodată și nu l-au vizitat ca turiști măcar, mă bucură într-un fel, ținându-l imun de politică. Igienizarea asta face ca Muzeul Pietrei să fie unic nu doar pentru că e singurul, ci și pentru că, într-o casă pustiită istoric prin mizeria politică și crimă chiar, acest microb n-a  intrat și aici. (Dialogul va continua)