Lucian Avramescu: Buni zori! Maternitatea de la Muzeul Pietrei vestește primăvara

Buni zori! Muzeul Pietrei și-a sporit ieri populația ierbivoră cu siluetele de ghiocei ale unor iezi minusculi. Cameruna, mama lor  din ”stâna” mea compusă din șapte capre pitice, din rasa cameruneză, e la a treia fătare și s-a comportat ca o mamă exemplară. I-a lins și uscat cu prosopul aspru al limbii, prilej cu care nou născuții fac cunoștință cu o lume degerată, în contrast cu Africa toridă a originii. Operațiunea, migălos maternă, e și un prim masaj care pune în lucrare, prin stofa îmblănită a pielii, componentele de motor în doi timpi ale acestor bijuterii alb-negre, de parcă ar fi țesute în Mărginimea Sibiului, dimpreună cu iile de borangic.

Le-am făcut acum, pe întuneric, o vizită cu lanterna și le-am găsit mulțumite, dormind îmbrățișate.

Ieri, în zori, eu am mutat căprița ( în poză pare mare, dar e un sfert dintr-o capră autohtonă, cu ugerul  miniatural și țâțe cât nasturii de camașă) într-un compartiment păzit de două ziduri de piatră și doi pereți de plasă, plus cățelul Tiți, minuscul și el dar cu o voce virilă, care are cușca alături. Aveam semne că va făta și am scos-o din grajdul în care două surate tinere au produs cu câteva zile mai înainte câte un ied pe care n-au prea știut să-l prepare pentru viața aspră. I-am adus lângă soba din casă, iar Giorgiana i-a fericit cu biberonul.  Surogatul laptelui de la magazin le-a înlocuit colostrul matern, până când au început să umble pe țărușii picioarelor și să zbiere cu voci de soprane. Tinerele mame i–au primit, numai că a doua zi în grajd nu mai era decât unul, ucis, cu gâtul sfâșiat, iar celălalt dispăruse cu totul.

Distribuie prietenilor

Grajdul are uși, geamuri ermetice, ziduri de piatră și tavan de brad. Am cercetat minuțios pentru a găsi amprentele criminalului. Nimic. Câinii lupi păzesc partea asta de curte. O singură fantă, cât un penar, e sus, în colțul tavanului care dă în fânarul cu lucernă de la etaj. Pe acolo fusese extras iedul.  N-o puteau face decât dihorii.

Tristul  Sherlock Holmes din mine mai poartă niște îndoieli și caută semne ale fărădelegii. Din când în când o pisică sălbatică, venită din pădurile de peste Cricov, vizitează zona. Să fi fost ea? O simțeau câinii. Vulpea, care mi-a ronțăit toate bibilicile, învățată să escaladeze zidul din spatele spre pustietate al livezii, nu mai e.  Am surprins-o cărând spre o râpă  un curcan greu, căruia îi mâncase  capul și i-am curmat  festinul.

La țară e o luptă continuă pentru supraviețuire în care se bagă uneori și omul. Din cer porumbeii sunt luați de șoimii de calibre diverse (din pricina asta, cei care au scăpat stau închiși în voliere până-n primăvară), găinile sunt atacate de un uliu mare, care iarna coboară din munți. Împrejurimile sunt bântuite de haite de câini aduși noaptea  cu dubele de la o crescătorie de lângă Ploiești care și-i recuperează, cu bani comunitari, pentru ca peste o lună să-i aducă din nou. Afacerea cu câini e bănoasă și cinică.

Dar să mă întorc la bucuria iezilor mei. Azi le căutăm nume. Soția, cea care a avut norocul să-i găsească aseară, când închidea păsările (eu am responsabilități matinale, fiind îngrijitorul din zori) le-a făcut și prima poză. De ce te omori, domnule, cu atâtea vietăți, m-a întrebat un fost coleg de școală?  Nici măcar nu le mulgi! Pentru copiii care vizitează Muzeul Pietrei, i-am răspuns – era pe vremea când vorbeam – și pentru copilul din mine, care refuză să se facă mare.

Plouă la Sângeru, constant, monoton, tomnatic. Vă doresc o zi care să vă îmbogățească viața cu iezii frumoși ai  speranței că nimic tragic nu se mai poate întâmpla pe planetă.