Giorgiana Radu: Muzeul Pietrei sau locul unde ar putea să se mai nască Brâncuși

Vineri l-am sărbătorit pe Brâncuşi. Dacă ieri spre alaltăieri refuzam „opera decadentă” a marelui însuflețitor al veșniciei pietrei, iată că astăzi ne-am dezmeticit din somn și i-am închinat o zi națională. E binevenită și trezirea tardivă. Oricum, mulți străini i-l atribuie Franței. Și poate că au dreptate. Francezii au știut a-l prețui încă de la începuturi, când Brâncuși nu devenise marele, genialul sculptor modern Brâncuși. Noi deprindem cu dureroasă și păguboasă întârziere recunoașterea valorilor. Le plângem, cu fast și opulență, când respirația lor e în bătaia de aripi a îngerilor.

La Muzeul Pietrei din Sângeru și-a anunțat, sâmbătă, sosirea un grup de vizitatori bucureșteni. M-am întrebat dacă au ales în mod anume această zi, pentru a fi mai aproape de spiritul brâncușian, căci fiecare sculptură în piatră, indiferent de mâinile cui au sculptat-o, are în ea sufletul marelui artist. Chiar și cei care au modelat roca nemuritoare, înaintea lui, pietrarii acestui pământ, au făcut-o ca un preludiu al nașterii sculptorului gorjean, așteptându-l parcă pe el spre a desăvârși arta prin care piatra vorbește, respiră, trăiește.

A fost, aveam să aflu, o simplă coincidență. Vizitatorii noștri veniseră să vadă truda poetului Lucian Avramescu, dar l-au aflat și pe Brâncuși, fiindcă una din ideile poetului a fost înființarea taberei de sculptură pentru copii și tineri ”E loc să se mai nască Brâncuși”. E drept, doar cei care au venit să și asculte, nu doar să privească și să pozeze, așteptând masa de la următorul popas. Nu e ușor să menții atenția unui grup mare, când cele trei curți ale muzeului te invită să le asculți cu ochii, să le mângâi cu pașii. Mai ales când cuvintele se proptesc în gât, înghițite de lacrimile care au învățat plânsul interior.

Amputarea rostirii celui care este sufletul Muzeului Pietrei, condamnarea lui la neîntâmpinarea oamenilor care vin să-i vadă splendida investiție materială și sufletească, în nemurirea spiritului creator românesc, știrbirea bucuriei de a împărtăși oamenilor din multele văzute și trăite, toate dor, iar răspunsul la mult prea rostitul „de ce?” atârnă neîndurător în neant.

Nu demult, mă sustrăgeam de la misia încredințată de poet de a-l înlocui ca ghid. Deși termenul acesta e prea rece pentru povestirea Muzeului Pietrei. Îl întrerupeam din scris, îl trezeam din somn, pentru că știam că el vorbește cel mai bine limba nemuririi pietrei, a artei, în general, iar oamenii care-l ascultă vor deveni și ei părtași ai acestei veșnicii.

Astăzi, mă bucur de oaspeții muzeului dar, în și mai mare măsură, mă doare prezența mea, mă dor vorbele mele, care, niciodată nu le vor putea înlocui pe cele ale poetului Lucian Avramescu. Ele doar vor transmite, stângaci și modest, atât cât le va fi îngăduit pe acest pământ, iubirea poetului pentru acest loc, și pentru tot ce a clădit și va clădi. Căci, chiar și fără cuvinte rostite, Lucian Avramescu zidește în continuare metafore nemuritoare, în cerneală și calcar.

Metafore pe care cunoscătorii le apreciază și de care se minunează. Și se întreabă, de fapt constată, a câta oară, așa cum mi-au mărturisit, sâmbătă, veniți înaintea grupului bucureștean, doi intelectuali, cu profesii complexe la bază din care nu lipsea scrisul, de ce în alte țări europene, turiști mulți de prin toate colțurile lumii, ajung în locuri unde se află frânturi ale trecutului, pe care nici nu-l cunosc, dar îl pozează ca pe un triumf al timpului.

Un tezaur al trecutului, al veșniciei este aici, la doi pași de sufletul cui vrea să-l vadă, în inima României, la Sângeru.