Oameni care trăiesc mult timp împreună ajung să comunice nu doar explicit și clasic. Așa s-a petrecut ieri când, teleptic parcă, am scris, eu și Giorgiana, aproape același material, în același interval de timp, fără să ne vorbim. L-am publicat pe al ei. Recitindu-le, în zori, găsesc că niște nuanțe îl califică și pe al meu, fără riscul de a-mi obosi cititorul prin repetiție. Iată-l:

”Ieri, pe o vreme mohorâtă, ca mai toată luna asta care și-a scos la purtat costumul de gală al ploilor, am stat de vorbă mai pe îndelete cu Vasile, zidarul principal al Bisericii din Livadă. Este un bărbat de vârstă mijlocie, cu ochii ageri, despre care nu știu mai nimic. Este fratele vecinului meu Adrian Durbăcea, cu care am început proiectul  în iarnă, și pe care l-a adus pe post de înlocuitor la început, spre a se titulariza, încet și sigur, ca un om de bun simț și un meșter priceput. Adică plec, dar e ca și când aș fi aici, a zis Adi, pe o regulă a meșterilor de azi care se întretaie rar cu defectul respectării angajamentelor. Știam că va face așa și nici nu-l pizmuiesc. Dreptate a avut doar în detaliul că profesional fratele e la fel de bun.

Ploua intens, metodic în revărsări, probabil Cricovul s-a umflat din nou și își ignoră albiile, iar aerul era din apă cu totul. Puteai trăi ca pește în oceanul ceresc, nu ca pasăre.

I-am înșirat pe o lungă masa de brad în balcon, câteva pagini scrise, cele mai multe cu soluții, planșe, desene mici de detaliu, iar câteva cu întrebări. Ne-am înțeles, el vorbind cu gesturile, acomodându-se politicos muțeniei mele, iar scrisul meu devenea o hartă de încuviințări. Și totuși, Vasile încuia în el o nemulțumire, iar eu l-am forțat să-i dea glas.

Nu mai am oameni, domnule Lucian. Am început săptămâna la treabă cu opt. Acum, după prânz, mai am un singur salahor. Acum o oră l-am condus la poartă, beat criță, pe unul dintre ei, fiindcă singur cădea. Sunt alcoolici. Sunt beți de la prima oră a zilei. Oameni fără niciun căpătâi, culeși cu greu de prin sate.

Cer încă detalii, cu toate că sunt familiarizat cu acest specimen migrator, care revine în sat spre a staționa la crâșmă și dispare iar, într-o pustietate care e mai ales a sufletului lui.

Unul a plecat două săptămâni să culeagă nu știu ce zarzavaturi în Germania. Nu pentru că ar fi câștigat mai bine, ci fiindcă i-a spus lui unul că e mai ușor acolo și așa fac acum românii cu cap. S-a întors lefter, amicul, tot român, dându-i țeapă. A lucrat două zile și a plecat la viile cumpărate la Tohani de un strain. De acolo l-a alungat la cârciumă ploaia, fiindcă vesticul nu plătește decât dacă lucrezi.

Privim prin ferestrele largi potopul de parcă ne-am privi pe noi. Apoi Vasile pleacă acasă, vin Rusaliile, refuzând să-l cinstesc. Sunt la volan și nici nu mă omor cu…

Rămas pe gândurile mele, ca pe un scaun cu întortocheate rotile, mă gândesc la fericire. Poteca ei, pentru mulți, e aproximativă. Nu demult, clopotele au bătut a mort pentru unul Cristi, pentru altul poreclit Șaselei, băieți născuți zdraveni de mamele lor și care, devenind drojdieri, s-au stins la patruzeci de ani, găsiți în sicriul șanțului. Nu și-au clădit case, familii, în urma lor n-au rămas copii.

Fericirea este un merit? Cum arată ea pentru o parte din oameni? Viața e o zbatere pe care inima o duce cu grele bătăi. Accesul ei la fericire trebuie lămurit abia după ce vom afla ce este fericirea în sensul ei cel mai banal. Dacă oamenii ăștia au trăit și au murit fericiți?”

Buni zori, prieteni! Afară cerul e tot de plumb și regret că aseară n-am aprins focul în sobă. Anul ăsta e primul în care, în unele nopți, am încălzit casa, în lună de vară, ca iarna, de parcă ne-ar păzi lupii zăpezilor de  sub geam.