În 1969, la vârsta de 8 ani, în  trimestrul al doilea al clasei întâi, m-am mutat  la   Cernavodă. Veneam de la lslaz, prima localitate din Oltenia, cum treci râul dinspre Turnu Măgurele. La bunici, deprinsesem perfectul simplu al graiului și fel de fel de expresii ale locuIui. Am plecat cu ele cu tot în Dobrogea și asta a stârnit amuzamentul celorlalți. Eram privit ca o arătare ciudată, aterizată parcă de pe altă planetă. Un venetic. Când rugam insistent pe cineva, spuneam:  „’ai, mă, de, plimbă-mă și pe mine cu șalupa  !”. Și așa mă tachinau colegii de birou ai mamei: „’ai, mă, de !”.  Ei râdeau  de mine, bineînțeles, iar eu nu înțelegeam deloc motivul. Târziu mi-am  dat seama,  însă nu-mi mai folosea la nimic…

Știți, eu am avut mai multe copilării, nu glumesc neam! Prima, conștientizată, desigur, a fost la Islaz, iar a doua, care a durat aproape trei ani, la Cernavodă.  Plecasem din satul teleormănean inundat de lacrimi și terciuit de amărăciunea depărtării potrivnice. Plângând întruna, am înţeles că viaţa presupune şi dor, că, fără dor, omul e  fiară ori maşină. Am ales să rămân om şi, de aceea,  întors din sudul prăfos, la  terminarea vacanţelor, căram cu mine în Dobrogea ba un pui de găină, ba de raţă, ba un porumbel. Îi creşteam revărsând asupra-le aleanul de meleagul inițiatic, dragostea de bunici. Curând, aveam să realizez că dorul e o făptură vie pitită în şuieratul trenului. Cu fiecare locomotivă fluierând la intrarea pe podul lui Saligny[1], sufletul mi se chircea de durere şi o pornea de-a buşilea înspre Teleorman. Dar nu oricum, ci mereu și mereu solitar, grăbit s-o ia înapoi și să-și regăsească baștina moromețiană.  Habar n-aveam că „singurătatea hrănește gândurile mari”, însă ceva, ceva simțeam înlăuntru-mi și mă îngrijeam să nu uit nimic ! Îndeosebi întâmplările hărăzite să-mi schimbe definitiv  felul de a fi. Cum s-a nimerit, de exemplu, să particip  inocent la o procesiune funerară  înainte ca nenorocitul să se  prefacă în neființă. Da, întrucât, ca un blestem, moartea pătrunsese şi aici. Un şofer răsturnat cu dubiţa, însângerat şi mutilat, şi un scafandru prins de vârtejul apei, pe Valea Carasu, la piciorul unei ecluze smintite, mi-au înnegurat  această a doua copilărie. Urbea întreagă se  strânsese acolo, pe marginea canalului, și auzea strigătele disperate ale nefericitului luat captiv de dezlănțuirea lichidă. Vocea condamnatului la pieire lentă răzbătea pretutindeni, rebarbativ și  înspăimântător,  domina universul, care se redusese doar la el și noi, atât! Eram niște martori neputincioși  și siliți să ne stingem odată cu bietul concitadin. Când noaptea a coborât fatal,  glasul lui a încetat și liniștea s-a pogorât ca o ploaie  de foc asupra noastră. De atunci, omul acela mă strigă întruna „în lumina palidă a memoriei”[2] și moare „din nou în bezna trecutului, în inima copilului ajuns de-acum om mare”[3], adică eu.  Un alt coleg de-al mamei, șofer pe o dubiță, s-a prăpădit într-un accident rutier și jalea a cuprins iarăși micuța comunitate de români, turci, țigani și macedoneni,  buluciți  în cortegiul  întins pe sute de metri.

Dar, dincolo de fireasca tristețe, am trăit puzderie de momente  fericite. De exemplu, iernile acelea cu troiene de un metru și jumătate, cu străzile transformate în derdelușuri, din deal și până aproape de malul Dunării.  Ne dădeam drumul cu sania de sus și ne opream la intrarea în parc, chiuind ca niște prunci  ai paradisului polar. Se întuneca de-a binelea când plecam spre casă, nerăbdători să ne întoarcem a doua azi, dis-de-dimineață, că școlile erau închise. Totul se îmbrăca în  alb, un alb  aristocratic și strălucitor, inclusiv trecătorii  iviți oriunde. „Copacii sticlind cu malițiozități  diamantine”[4] și luna palidă clipind complice din gene la năzbâtiile  noastre inocente… Să fi visat, să fie adevărat, însă ce importanță mai are detaliul  cu pricina? Important  e că mi-am apropriat clipele tocmai  evocate, nu le-am inventat !

Apoi, primăverile, cu ghioceii și violetele culese din păduricea din  preajma centralei  nucleare de azi. Mirosea a vegetație proaspătă și  a tinerețe fără bătrânețe și a viață fără de capăt în desișul pomilor înfrunziți prematur. Colindam, uneori, pe coasta dinspre gară și căutam ouă de păsări în  cuiburile  ascunse printre  crengile arbuștilor.

Chiar și în „Columbia”[5] am poposit, în lunca întinsă dincolo de combinatul de ciment, unde încingeam nelipsitele miuțe. Odată, pe o vreme vântoasă, s-au înălțat la cer zeci de zmeie, un spectacol imposibil  de șters din memorie. Bucățile  acelea, de toate culorile, pluteau în aer fâlfâindu-și  cozile ca niște vietăți fantasmagorice.

Nu arar, urcam în șalupele rapide („vedete” le ziceam cu toții) și tăiam valurile Dunării, inclusiv printre picioarele falnicului  pod. Mi se părea că zburăm pe apa curgătoare și totul se zărea altcumva, în alte dimensiuni, inimaginabile altminteri.

Îmi plăcea să mă vântur și prin  șantierul naval, forfotitor și mirosind a uleiuri care mai de care, cu muncitorii sudând, pilind, frezând, bătând cu barosu’, dar ce nu roboteau ei, murdari de vaselină și câte altele ! În atelierul mecanicilor, lucra și nea Nelu (Ioan Spano), concubinul mamei, era maistru. Un om cumsecade, blând și pus pe șotii, jucase și la formația locală de fotbal în tinerețe. Ai lui se strămutaseră  din Albania (sper să nu mă înșel !) și se aciuaseră în Dobrogea. Îl păstrez și azi în strâmtul meu muzeu afectiv, și după 1989 l-am și vizitat, l-am și sunat adesea, până ce a răposat, Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Pe de altă parte,  m-au impresionat cu asupra de măsură geamiile, cu  minaretele lor zvelte și ascuțite în vârf, ca niște creioane îndreptate în văzduh, gata-gata să-l înțepe ! Pfu, nu semănau neam cu bisericile  ortodoxe, dimpotrivă! Și slujba religioasă suna diferit tare, o muzicalitate adormitoare,  ca o hipnoză pe note, așa mi se părea și nu-mi explicam de ce. Că doar nu  trecusem granițele României !

Plantațiile nesfârșite de piersici și podgoriile de viță-de-vie sunt alte fresce luate de mine din Cernavodă, ca și cofetăria plină cu felurite sortimente de înghețată (cu osebire parfait-urile), prăjituri (între care amandine și eclere, iubirile mele dulcege de început), napolitane și  ce mintea-mi de citadin în devenire nu cuprindea.

În clasă, m-am împrietenit cu Nelu Ștefan, un băiat deștept, premiant,  și mult timp ne-am scris unul altuia, iar în studenție s-a și pomenit cu mine în curtea  casei, o surpriză  din care ne-am hrănit relația o ciozvârtă de timp, până ce s-a risipit  de la sine. Învățătoarea noastră se numea Florina Bratu, o  femeie ocolită de tact pedagogic, dar severitatea sa ne-a ajutat să ne adaptăm  rigorilor școlare. Dumneaei i-am spus în primul trimestru că nu vreau să învăț aritmetica și, culmea, dorința mi-a fost îndeplinită, cu efectul unui punctaj scăzut la materia atât de nesuferită mie – 9. Nici că-mi păsa, important era că nu-mi băteam capul cu cifrele alea antipatice! De aceea, în timp, științele matematice mi-au devenit un fel de sanscrită, o limbă imposibil de înțeles! Tot tovarășa îmi  dădea liber să fug pe terenul de sport ori de câte ori alți prichindei băteau mingea. Acum, mă gândesc, că deciziile acestui dascăl mi-au format deprinderile și mi-au conturat viitorul, fără ca eu să intuiesc asta. Poate că nici dânsa…

Ciudat, din perioada aceea, chipul vecinului din bancă s-a estompat, memoria mea îl păstrează doar vag, aproape blurat. Caut o explicație, dar nu izbutesc… Poate unde perechea purta fustiță și fundițe, poate unde eu eram premiant și elev-model, zău că nu lămuresc misterul straniei amnezii… De regulă, copiii cuminți nu prea au ce povesti, căci năzbâtiile sunt cele ce răzbesc peste timp și colorează trecutul…

O istorioară  defel plăcută mi-a deschis atunci o portiță  nebănuită în priceperea lumii în care trăiam.  La o lună, două după mutarea mea, m-am plâns  în biroul mamei că la  Islaz se făcea cu adevărat carte, că noii mei colegi sunt cam săraci cu duhul. Ei bine, cineva  m-a turnat direcțiunii și iată-mă  scos în față și muștruluit aspru și exemplar, pfu, ce situație oribilă ! Aș fi intrat în podea, aș fi fugit mâncând cretă, cumplită umilință am îndurat ! Astfel  m-am lecuit de a trăncăni, în prezența altora, ce-i prisosea limbii și m-am lămurit definitiv că gura lumii-i slobodă de-a pururea.

Episodul s-a  soldat și cu alte urmări, masculul-alfa din clasă sărind la bătaie, să-mi  aplice cuvenita corecție. L-am altoit zdravăn și i-am pus iute la punct pe ceilalți, marcându-mi ferm teritoriul abia pipăit.  În ceata aceea de jivine candide, ne reglam singuri  și prin mijloacele vârstei relațiile și ierarhiile, iar liderul  se năștea natural, mda, o selecție cu nimic diferită de cea existentă în regnul animal.

[1] Recent, am aflat din cartea lui Alex Mihai Stoenescu, Lovitura de  stat, 8-13 iunie 1930.  Eșecul democrației române interbelice, de pildă, că Vintilă Brătianu, de meserie inginer,  cu studii în Franța, fusese invitat de savantul Gabriel Lippmann (Premiul Nobel în 1908) să rămână în Laboratorul  de fizică al Universității Sorbona, însă viitorul bărbat de  stat a refuzat, preferând  să se întoarcă  în țară și să participe  la construirea podului de la Cernavodă.

De asemenea, Silviu Brucan povestește în memoriile sale, Generația irosită, despre un scurt episod legat de orășelul evocat de mine: „Gazetăria însă se terminase în vara lui 1938; în toamnă trebuia să mă prezint la armată pentru serviciul militar. Dat fiind că aveam deja cazier politic, fusesem repartizat  la o armă de pedeapsă de trei ani, la grăniceri. După o perioadă de instrucție la Cernavodă, am  fost trimis  la un pichet de la frontiera cu Bulgaria (…)”…

[2] Andrei Platonov, Moscova cea fericită

[3] Andrei Platonov, Moscova cea fericită

[4] Henry Miller, Tropicul Cancerului

[5] Aici, în anii ’50, Dinu Săraru și Corneliu Leu au suportat  un regim de semidetenție:  „Trebuie  să vă mai spun că lagărul descris în Clipa este cel în care am fost eu, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, deţinut. Şi am fost trei luni de zile, întâi în lagărul Mila 21, la Medgidia şi pe urmă într-un lagăr celebru atunci, Colonia Columbia de la Cernavodă, timp de două săptămâni, împreună cu Corneliu Leu” (Dinu Săraru, „Ranița mea de viață este burdușită… și o car din  ce în ce mai greu”, în interviul acordat revistei PRO SAECULUM din 15 aprile – 1 iunie  2017)

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]