Adaptează-te poezie, pune-ți mască pe rime,
Pitește iubirea sub o pudră de ură
Și când oamenii par oarecum fericiți
Înjură

Casele scriitorilor s-au mutat în spitale
Florența, Nichita, draga mea Gabriela
Alții pe care-i alint pe numele mic
Și-au coborât în bernă vela

Azi sunt necunoscuții la rând,
Loc nu mai e pentru poezie
Rimele au intrat în carantină
Iar metaforele respiră artificial pe hârtie

Doamnă poezie, ești bătrână prea tare
În oasele tale sunt urme vagi de Homer
Firește că având comorbiditățile Shakespeare
Ești prima pe lista celor ce pier

Nu mai e vremea ta,
Ai devenit calpă și desuetă
Lumea, prea bolnavă de ea însăși,
Calcă pe marcajele tale de cretă

Și totuși eu, ultimul mohican,
Continui, încălcând interdicțiile, să te iubesc
Te țin și te respir sub mască
Mângâi, cu inima, sânii tăi de măr domnesc

Ai încredere, eternitatea nu moare
Tu n-ai cum să încapi în coronasicriu
Respiri, e drept clandestin, fără aparate
Iar eu mă arăt, chiar dacă-s mut, încă viu

(Lucian Avramescu, din volumul „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”)

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]