Pentru a putea să trăiască și după moarte, Lucian Avramescu a început să moară încă din timpul vieții.

 Volumul Confesiuni la Poarta Cerului, apărut postum, depune mărturie despre felul în care acest poet nedreptățit și de soartă, și de critica literară, și-a îndurat suferința fără să se plângă. Nu s-a temut nicio clipă de moarte. A avut o singură temere, reținută și ea, că n-o să mai poată scrie. Urmând parcă modelul exponatelor din muzeul înființat chiar de el în curtea casei sale din comuna prahoveană Sângeru, trupul a început să-i împietrească.

I-au încremenit mai întâi cuvintele, refuzând să se mai lase rostite. Și cui? Lui care făcea din vorbitul liber o mare bucurie. Și pentru el, și pentru cei ce-l ascultau. Și-l ascultau mulți, pentru că Lucian Avramescu avea întotdeauna ce să spună. Și avea mai ales priceperea de a spune. Pentru ca, dintr-odată, cuvintele să i se facă de piatră. Noroc cu gândurile, ce i-au rămas până în ultima zi de viață nepietrificate. Și de singurul deget viu cu care a izbutit să le aștearnă pe ecranul calculatorului.

Confesiuni la Poarta Cerului nu e un bocet prelung, cum ar fi fost în cazul celor mai mulți dintre noi, știind că va trebui să ne despărțim de lume curând, cu mult înainte de ne îmbătrâni sufletul și de ne pierde pofta de a iubi. Lucian Avramescu a avut o uriașă poftă de a iubi. De altminteri, toate cărțile sale sunt cărți de dragoste. Cum să fie Confesiuni la Poarta Cerului altfel? Poetul din Sângeru, despre care nu vorbește niciun dicționar și nicio istorie literară de azi, cel fără de care n-ar fi existat niciodată cântecul Bună seara, iubito!, care a fost mai întâi poezie, o poezie scrisă de el, poetul iubirii, cum e cunoscut de foarte multă lume, a avut în ultimul pătrar al vieții sale curajul nebun de se rupe de Capitală, întorcându-se în satul natal, unde a trăit ca un om de la țară. Cu cerul deasupra capului, adică. Într-o casă pe care a transformat-o într-un veritabil conac. Într-o curte cât o moșie, în care a  înființat, pe cheltuială proprie, un Muzeu al Pietrei, și o livadă, amintindu-și că este absolvent de Horticultură, iar în livadă, a ctitorit o biserică, de piatră, se înțelege.

De faptul că n-o să vadă biserica terminată i-a fost nițel frică. Mai frică oricum decât i-a fost, în toate zilele împietririi sale nedrepte, de moarte. Ar fi avut motive să se supere pe Dumnezeu. A ridica însă o biserică nu e semn de supărare, ci de dragoste. Biserica din curtea casei lui Lucian Avramescu chiar asta este, o poezie de dragoste. Scrisă cu cuvinte de piatră.

Azi poetul își doarme somnul de veci la umbra acestei poezii pe care a văzut-o totuși terminată, dovadă că lui Dumnezeu i-a plăcut cum a scris-o.

Georgiana Radu-Avramescu e soția poetului. Ea are grijă de amintirea lui și de biserica din vecinătatea Muzeului de Piatră. Și mai are grijă și de Luciana, fata lor ajunsă la vârsta  adolescenței.

Prin urmare, amintirea lui Lucian Avramescu e pe mâini bune. Pe inimi bune, mai bine zis. Tot așa și cărțile sale. Sunt căutate de inimile unui mare număr de cititori. Ce se întâmplă însă cu istoricii și criticii literari? Când îl vor descoperi pe Lucian Avramescu, care a scris  unele dintre cel mai frumoase poezii de dragoste din literatura noastră?

Firește, se poate trăi fără dragoste. Mai cu seamă atunci când ești critic literar. Dar ce viață, viață literară, de fapt, mai este asta?!

N-am fost unul dintre prietenii apropiați ai poetului. Pot spune c-am fost chiar neprieteni, vreme îndelungată. Abia mai încoace, am reușit să ne cunoaștem mai bine. Și chiar să ne căutăm. Mi-a vizitat cu foarte mulți ani în urmă satul natal. I-am întors vizita, când și-a serbat 70 de ani de viață, numărându-mă printre cei pe care i-a invitat la Sângeru. Am spus atunci câteva cuvinte despre el. Nu știam că mai are atât de puțin trăit. Era mai viu ca oricând.

Iată-mă scriind acum despre Lucian Avramescu la timpul trecut. Despre omul care a fost. Fiindcă poetul își vede mai departe de viața lui. Citiți cartea Confesiuni la Poarta Cerului și-o să-mi dați dreptate. Sunt între coperțile ei poezii, asemenea celor reproduse mai jos, pe care nu prea poți să le uiți. Nu poți, fiindcă nu te uită ele. Se țin, aidoma nevoii de dragoste, peste tot după tine, obligându-ți inima să le țină minte!

 

E seară, ce duios îți spuneam bună seara

 

Acasă în vânt și acasă în iarbă

Acasă în nori și într-un stup de albine

Acasă-n proverbe sau în disperare

Dar cel mai acasă e acasă în mine

 

Acasă numim câteodată apusul

Când raze își plimbă pe câmpiile plate

Acasă eram în căruța cu cal

Și căruța luneca pe patru sori ca pe roate

 

Ce dulce-aromat e cuvântul acasă

L-o fi făcut și pe el Savaot

Cât l-aș pune și eu, rege peste cuvinte

Dar rămas fără vorbe să-l rostesc nu mai pot

 

Acasă, acasă, acasă

Rostește-l iubito pentru mine chiar tu

Cu triplul lui a ca trei geamuri de case

Prin care viața mea ca o rază trecu

 

E seară, ce duios îți spuneam bună seara

E ziuă și-ți spun bună seara din nou

Cuplu blând de cuvinte, ca și vorba acasă

Vin în mine și-n tine cu un dublu ecou

 

În mine repet renăscutele toate

Vin în mine ca ploaia care cade din cer

Vin și acum cum veneau, cândva, înainte

Vin cu trenul, același, personal și stingher

 

Acasă în vânt și acasă în iarbă

Acasă în nori și într-un stup cu albine

Acasă-n proverbe sau în disperare

Dar cel mai acasă e acasă cu tine

 

 

 

Biserica din livadă

 

Fă o biserică, din piatră, firește

Zise îngerul meu păzitor

Grijuliu mereu să-mi dea o ocupație

Altfel dormitam ca blegul pe pământ

 

Bine, zic eu, răsfățat de încredințare.

O zidesc, îngere, mai întâi cu liniile gândului meu pe hârtie

Apoi pun piatră peste piatră

 

Dar ușă lasă-mă să nu-i fac

Pentru a intra în ea oricând rândunică și om și cer albastru,

Briza de seară și lumina zorilor care se crapă ca un havuz

 

De unde ți-a venit această idee, mă întreabă îngerul

Care locuia când pe umărul meu drept

Când pe umărul cel arătător

Fiindcă muții arată cu degetul ființei lor întregi

 

De la Dumnezeu, care a făcut lumea ca o biserică fără uși

Și de la Înviere, fiindcă tot am intrat astăzi în postul cel aspru

al răstignirii

 

Fii mai explicit, îmi ordonă cu blândețe

Cel ce oricum le știa pe toate

 

Ieșind din peștera de piatră a mormântului

După trei zile de viețuire în moarte,

Iisus a dat la o parte cu palmele lui găurite de cuie

Piatra grea a intrării

Cei ce vor ieși din rugăciune, unii slăbiți,

Nu vor avea puterea să dea piatra ușii de perete

 

Apoi mai lasă-mă să-i pun niște stâlpi de meri roditori

Și de cireși vii cu fructe roșii ca niște mărgele

La gâtul femeilor care vesel rodesc

Fiindcă biserica va fi a iubirii

Iar livada va fi pentru copii care-s rodul acestei

Împreunări de trupuri și suflete primitoare

 

Între două rugăciuni zburdă dragostea, îngere

Tot Atotstăpânitorul a rânduit asta

 

Tu și când faci o biserică

Și când zidești o poezie,

Tot la iubire alergi cu gândul, zâmbi îngerul,

Care de felul lui era făcut fără râs și fără lacrimi

 

Zâmbi deci nezâmbitorul

Și-am înțeles că pot pune pomi fructiferi de iubire

În biserica ce tocmai urcă spre turla ei care va mirosi a gutuie și

A floarea numită Mâna Maicii Domnului.

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]