Cu ocazia Zilei Aviaţiei Române şi a Forţelor Aeriene, cu cateva zile în urmă a avut loc un eveniment inedit, intitulat „Spotter Day”, destinat pasionaţilor de fotografie aeriană realizată de la sol. Evenimentul s-a desfășurat la monumentul Crucea Eroilor de pe Vârful Caraiman.

Cu doar câteva zile înainte, am primit invitația de a articipa la acest eveniment de la colega mea Ruthi, domnișoara sublocotenent despre care v-am mai „vorbit” în articolele anterioare. Ea e motorul nostru!… ea muncește, se implică și îi iese cam tot ce își propune. Își cunoaște potențialul, pune suflet și dedică timp din timpul ei liber atât în scop umanitar cât și pentru promovarea și imaginea Bazei Aeriene Boboc. E un fenomen copila asta frumoasă, iar pentru că este documentată și știe cum să pună problema găsește înțelegere și sprijin de fiecare dată la comanda Bazei Aeriene Boboc. La fel s-a întâmplat și de această dată, a vrut să fim părtași la eveniment, să nu ne lăsăm mai prejos și să facem o figură frumoasă acolo pe munte, bucurându-ne împreună de zbor, într-un decor de vis.

Am răspuns invitației cu un mare DA, după ce m-am gândit bine. Îmi cunosc potențialul și sunt o fire sportivă. Așa a început aventura. Astfel, în preziua evenimentului m-am regăsit în capul listei pe grupul de WhatsApp „Drumeție Crucea Eroilor – Caraiman”. Peste patruzeci de cadre militare de toate gradele și un grup de studenți de la Baza Aeriană Boboc/Şcoala de Instruire Interarme a Forţelor Aeriene, în zorii zilei am pornit din Buzău către munte. Personal, în ultimii ani am făcut trasee montane destul de rar din cauza înmulțirii necontrolate a urșilor, dar acum, gândul că merg cu grupul îmi dădea curaj. Am fost conștientă la ce mă expun și mi-am asumat! Am ajuns cu toții la Cabana Piatra Arsă. Dintr-o privire am realizat că sunt veterana grupului iar la extrema cealaltă se afla un băiețel de 9-10 ani însoțit de tatăl lui. Între noi extremele și ceilalți membri ai grupului erau ani mulți distanță din câte îmi dădeam seama, dar era atâta bucurie în jur și atât de multă energie pozitivă încât toți ne simțeam temerari. Spre bucuria mea am regăsit în grup patru colegi de la COBAIFPA și eram în fericită că vom împărți frumusețea muntelui și a zborului împreună. Totul era minunat: peisajul, florile, munții și nu în ultimul rând oamenii! Am început urcarea în forță, „furând” puțin „startul”. Dar nu peste mult timp m-au ajuns din urmă studenții și au trecut pe lângă mine „vâjâind ca vijelia”. M-am îngrijorat puțin și am mărit ritmul, am „cuplat forțajul” dar simțeam că nu recuperez deloc și ei se tot îndepărtau…

Colegul meu, o fire amabilă și voluntară, s-a oferit să-mi ia rucsacul, dar nu am acceptat să fiu ajutată, știam că pot! Și fetele au fost atât de drăguțe… am colegi minunați, dar sincer, nu voiam să împovărez pe nimeni. Muntele e munte! Dacă te bazezi pe tine, îl faci iar dacă nu, stai liniștită în banca ta. Și eu mă bazez, știu că pot, deși, la un moment dat mi se aburiseră și ochelarii la ochi iar în minte îmi stăruia întrebarea: ce naiba caut eu cu copiii ăștia pe munte? Era un ritm alert în urcare și graba grupului era justificată întrucâtva de începerea activității „Spotter Day”. La ora 11:00 trebuia să fim sus iar traseul depășea o oră și jumătate. Ne-am oprit să salutăm Babele, Sfinxul, am făcut poze, ne-am strigat bucuria, am admirat peisajele și am plecat mai departe. Grupul s-a scindat și fiecare dintre noi a optat pentru câte un traseu. Eu evident l-am ales pe cel mai ușor de parcurs. Tot pe acela l-au ales și studenții. Ei erau ușor de observat de-a lungul traseului. Aveau aceeași ținută, erau înalți toți iar pasul lor era direct proporțional cu marimea înălțimii. Mai întâi i-am invidiat, apoi i-am admirat cu un gen de admirație maternă în timp ce ei mă depășeau cu eleganță. Treceau pe lângă mine ca niște căpriori! Le auzeam frânturi de conversație, le vedeam umbrele că vin, o porțiune de drum o parcurgeam împreună, apoi din nou se lasa liniște. Ultima din grup nu am fost nici o clipă, chiar dacă mă mai opream să „fur” câte o poză în stânga și-n dreapta, dar tot în suflet am cules cele mai multe frumuseți. Eram liniștită și picioarele îmi mergeau singure de parcă erau pe pilot automat. Am avut momente în care simțeam că plutesc și nu știu să explic de ce, poate pentru că, fiind atât de aproape de cer, rugăciunile mele ajungeau mai repede acolo unde trebuie. Revelația deplină a fost când am ajuns pe versantul de vis a vis de Crucea Eroilor și au început să treacă aeronavele Aeroclubului României.

Prin fața mea se derulau parcă imagini desprinse dintr-un vis! Mereu mă simt în dificultatea de a nu găsi cuvinte suficient de potrivite pentru a descrie zborul și magia lui, dar acum era apogeul, vă rog să mă credeți. Era altceva… era ceva unic!

În câteva minute eram lângă monument deși am coborât pe șufă, pe stânci, pe buza prăpastiei… dar nimic nu mai era greu și tot ceea ce simțeam era numai bucurie. Intensitatea trăirii interioare m-a făcut să nu simt urcușul ultimei părți de traseu și nici treptele din fața Crucii Eroilor. Eram copleșită de măreție. A cui? A tot ceea ce era în jurul meu și a istorie locului, cu siguranță!

Când am ajuns, la obiectiv era deja destulă lume, dar în primul rând erau la datorie colegii noștri care se ocupau de dirijarea și coordonarea aeronavelor aflate în zbor. Veniseră și fotografii. Lângă lanțuri, în dreapta monumentului, erau instalați cei mai mulți dintre ei. Alții erau poziționați pe stânci în stânga, căutând cel mai bun unghi pentru a face poza perfectă. Nu știu să vă spun exact câți erau, dar, cu siguranță mai mulți decât am văzut eu vreodată.

În scurt timp grupul nostru s-a reconstituit, a prins din nou formă dar mai ales culoare. Piloții s-au echipat în combinezoanele de zbor iar noi, restul grupului, am furat puțin din albastrul cerului și ne-am îmbrăcat cu el. Asta datorită organizatorilor din cadrul Forțelor Aeriene care, pentru reușita evenimentului au gândit totul în detaliu și ne-au trimis tricouri și șepcuțe albastre inscripționate. (Vă mulțumim pe această cale și vă promitem că vom „ține aproape” și cu alte ocazii!)

Astfel, pe 10.iulie.2024, la Crucea Eroilor de pe Vârful Caraiman am reprezentat cu mândrie Baza Aeriană Boboc. Am trăit totul la cote maxime, am strigat împreună „GO BAIFPA” și mai ales am desfășurat cu emoție drapelul României prin acele locuri reprezentative pentru istoria și geografia țării noastre.

După ce am făcut pozele de grup ne-am risipit puțin pe poiana din jur. Iarba verde și deasă era plină de flori de colț, de zambile de munte și alte plante minunate pe care nu le-am mai întâlnit niciodată până acum. Eram fascinată de contrastul dintre stâncile de piatră, pâlcurile de iarbă și albastrul cerului pe a cărui scenă, rând pe rând, treceau în zbor diferite tipuri de aeronave. Vedetele au fost ca de obicei avioanele supersonice, F16 a căror evoluție ne-a lăsat fără cuvinte. Vibrația sunetului se lovea de stânci și se risipea către înălțimi cu ecouri puternice. Vibram și noi la unison. Împreună eram mai puternici, eram o forță! Ne-am despărțit păstrând în suflete ecourile acelea reverberante, aducătoare de mulțumire sufletească a misiunii îndeplinite.

Aviația a dat senzație! Felicitări binemeritate organizatorilor și tuturor participanților la eveniment!

Felicitări piloților, admirație și respect!

La mulți ani Aviației Române și Forțelor Aeriene!

Jurnalist – Angela PETRE

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]