Adrian Fetecău: CA PROSTU’, IN BANGKOK

 

Fetita mea face tenis de performanta si de mai bine de doua saptamani sunt in Bangkok la doua turnee destul de importante. In functie de rezultate, s-ar putea sa mai stau cateva zile, pentru un turneu si mai mare programat la Hua Hin, un oras statiune din sudul Thailandei, in care am mai fost in urma cu apropae doi ani. Dar nu despre rezultatele fiicei mele si despre viata, in general, din tenisul-mic vreau sa va povestesc acum, am facut-o pe larg in cartea „Tenis-sportul inventat de diavol”, ci despre viata de-aici, de unde va scriu cu drag si cu…tristete!

O sa ziceti: cum, cu tristete, cand esti la căldură, iar in tara e o vreme câinoasa?! Aveti partial dreptate, dar dupa ce vor trece capriciile iernii, noi tot in valtoare permanenta a unor capricii vom ramane. E vorba de existenta noastra zilnica, mai cainoasa decat iarna acestor zile.

Distribuie prietenilor

Ma bantuie aceste ganduri pentru ca stau ca prostu’, aici in Bangkok si ma intreb de ce oare ce se poate in Thailanda, nu se poate la noi? In 15 zile pe mine si pe fetita mea nu ne-a deranjat nimic din jurul nostru. Stam la un hotel de trei spre patru stele la pretul de 30 de dolari pe noapte camera pentru amândoi, cu un mic dejun, foarte bogat, inclus. In cameră avem televizor, frigider, aer conditionat, pe care il poti lasa toata ziua deschis si…doua sticle de apa puse zilnic pe masa de camerista, care, tot zilnic, schimba prosoapele si face o curatenie luna…

Stiu, veti spune ca Thailanda este, in primul rand, o tara turistica…Dar mai stiu ca pe noi nu ne impiedica nimeni sa devenim si noi o tara turistica…Binenteles, in afara de noi, care ne punem singuri piedici…

Circulăm numai cu taxiul pentru că este foarte ieftin. Pana la clubul unde se desfasoara meciurile sunt vreo 6 km, iar noi plătim vreo doi dolari si ceva. Masinile sunt foarte curate, iar soferii foarte tacuti si…civilizati. Nu-l vei vedea pe unul enervandu-se si claxonând. Cred ca sunt termeni pe care nu-i cunosc. In balamucul generalizat din Bangkok, se circula cu o ingaduinta a soferilor unii fata de ceilalti incredibila, facandu-si generos loc unul altuia pentru ca traficul sa avanseze si fiecare sa ajunga acolo unde-si doreste calm, nu un car de nervi…Iar in trafic mai sunt si multe motociclete, motorete si alte vehicule improvizate pe doua sau…trei roti.

La club există un mic restaurant in care mănancă toate jucatoarele, multe venite de la calificarile la Australian Open si toti…jucatorii, pentru ca in paralel cu turneul fetelor este organizat unul si pentru baieti. Te duci la tejghea, comanzi ce vrei sa mananci, platesti si un pic mai tarziu cineva te striga si iti iei farfuria. In stanga si in dreapta tejghelei sunt vreo sase frigidere cu apa si bauturi racoritoare, inghetata si ananas pus in pungulite. Fiecare doritor isi ia ce doreste, se duce la tejghea, achita si pleaca cu produsul. Frigiderele nu sunt incuiate sau supravegheate de cineva, toti angajatii fiind ocupati cu bucataria si spalatul vaselor. Stiu, veti spune ca lumea tenisului este o lume civilizata si ca nu se pune problema ca cineva sa ia ceva fara sa plateasca. Aveti dreptate, dar nimeni care lucreaza in acel mic restaurant nu este stresat de acest aspect…

De doua saptamani nu am auzit pe nimeni ca este nemultumit de mancare sau, Doamne-fereste!, ca a suferit ceva dupa ce a mancat la club sau in aiurea, pentru ca, preturile fiind foarte accesibile, am mai mers si la alte restaurante. Si pentru ca tot vorbeam de „piedicile” pe care ni le punem singuri sa va povestesc pe scurt ce ni s-a intamplat anul trecut, in septembrie, la Arad. Dupa un antrenament, le-am dus pe fata mea si pe prietena ei din Ungaria, cu care tot a jucat la dublu in 2019, la restaurantul Coandi-mic, aflat pe o straduta, aproape de centrul orasului. Ne-am asezat, a venit patroana si am rugat-o, pățit fiind in alte locuri din tara, pentru ca fetele vor avea meciuri in zilele urmatoare, ca produsele sa fie proaspete. M-a asigurat ca „nu se pune problema”! Si intr-adevar nu au fost…A doua seara, am mers tot acolo. Nu a mai venit doamna, ci un tinerel. Bazandu-mă pe asigurarile facute cu 24 de ore inainte si pe faptul ca… am lasat un bacsis generos(aici nimeni nu asteapta ceva cand te serveste!) nu am mai facut nicio atentionare…Rezultatul a fost dezastruos: pe la doua noaptea, fetele, care stateau impreuna in cameră se „bateau” care să intre prima la baie, iar pe mine, os mai bătrân, starea de moleseala m-a luat mai pe dupa-amiaza. Bineînteles că turneul a fost compromis.

Cu ultimele puteri am mers s-o caut la restaurant pe patroană să-i bat obrazul…Te-ai găsit! M-a luat la misto spunandu-mi ca starea fetelor s-a tras de la emotii, iar la mine s-a transmis prin…telepatie! Am crezut ca nu am auzit bine, dar exact asa mi-a spus. Ce sa-i fac? S-o strang de gat? Pofta de mancare mi-a revenit dupa o saptamana…

Pai cum sa fim o tara turistica atat timp cat vrem sa tragem numai tepe! In vara trecuta doua mii de oameni au ajuns la Spitalul din Constanta cu toxiinfectii alimentatre. Si cati or mai fi fost ca noi la Arad care nu s-au prezentat la medic…Thailandezii care muncesc in restaurante, ca si soferii, nu cred ca au anumite notiuni. In cazul lor, sa serveasca celor care le trec pragul mancare veche . Nu cred ca le trece prin cap asa ceva…

Stiu, o sa ziceti ca e o alta lume, o alta civilizatie…Asa e, dar sunt tot oameni, care unii o duc mai bine, altii mai rau, dar care, toti, au ca principiu general sa il deranjeze cat mai putin pe cel de langa el. De aceea cred ca pot spune fara teama de a gresi ca doua saptamani ne-am simtit aici… ciudat de bine! Am vrut sa scriu, prima oara, „ca acasa”, dar ca acasa nu poate fi nicaieri, de aceea de-abia astept sa ma intorc

. Fara, însă, sa-mi fie dor de „ingredientele” vietii noastre zilnice! Cele care aici, asa cum v-am relatat in aceasta „corespondenta”, lipsesc…