Am câțiva prieteni, doctori mari. E prima oară când, aflându-mă în București, nu-i sun, fiindcă sunt stânjenit de incapacitatea de a lega un dialog fără fâstâceli. Ce faci, ce-ți face nevasta? Ar fi, în circumstanțele actuale, întrebări puerile, dacă nu imbecile. Ce face el, am văzut la televizor. Ce-i face nevasta? Pesupun că tremură și plânge. Doi din prietenii mei profesori doctori sunt acuzați de nu știu ce potlogării: au cumpărat niște aparate și nu le-au folosit sau le-au folosit aiurea, sunt niște nemernici buni de odaia cu gratii.

Amândoi au operat zeci de mii de oameni și au salvat vieți. Multe. S-o fi isprăvit cu arendașii politici ai avuției naționale, cei care de o treime de veac nu salvează nicio viață, dimpotrivă, împing spre groapă un popor întreg?

Dacă doctorii, prietenii mei, unici în peisajul chirurgiei românești și dintre puținii de calibrul lor în lume, sunt vinovați, să suporte pedeapsa. Eventual cu circumstanța de a fi puși să opereze, flancați de împrejmuirea binevoitoare a gratiilor, sau între baionete, în spital, scurtându-li-se, cu fiecare bolnav salvat, pedeapsa. Să li se dea – sper să nu se ajungă până la temniță – zece la sută libertate, ca un peșcheș din viața lungită a ăluia. Dar dacă nu-i așa, sau nu-i chiar așa, și oamenii-s nevinovați?
Scriitorul Marin Sorescu, în lucrarea lui de proză, ”Trei dinți din față”, dezvoltă un pasaj memorabil. Zice personajul lui Sorescu: ”Totuși, cei vechi aveau un obicei bun: cei care propuneau o anumită sentință, în caz că ea, după aceea, se dovedea nejustă, trebuiau s-o sufere chiar ei. Dacă ceruseră executarea vinovatului nevinovat – când i se dovedea acestuia nevinovăția – erau executați chiar ei”.
Mama mea a murit cu amărăciunea de a fi deposedată de singurul teren, terenul de casă, pe care-l avea cu acte depline, notariale, nu scrise de mână, pe tejgheaua cârciumii, cum se mai făcea, de un țigan din satul ei, fost elev pe care-l învățase un pic de carte. S-a judecat 15 ani cu cel care-și construise un viloi pe fostul teren de casă al tatălui ei, unde copilăriseră trei generații din neamul mamei și al meu. Ăla nu avea niciun act de proprietate, nu deținea decât partizanatul suspect al unei judecătoare din Ploiești, care o scotea mereu pierzătoare pe mama că s-a născut în acea curte. Decisivă a fost mărturia unui primar, fin al mamei, care a spus că, înainte de 89, i-a dat terenul țiganului pentru casă, cu decizie a primăriei. Am verificat. Nu numai că actul nu există, dar primarul, care a jurat la tribunal că așa e, fusese viceprimar în acea perioadă în altă comună, vecină și n-avea nici în clin, nici în burlanul mânecii cu repartizarea de locuri de casă în Sângeru. Mărturia mincinoasă se pedepsește. Judecătoarea, căreia i-am privit și eu cândva ochii, cei mai urâți ochi de femeie pe care i-am văzut în viața mea, simțind că e groasă, a decis să-i dea, formal, mamei, terenul de sub casa țiganului care e și azi neatinsă, dar cu clauza ca edificiul cu turnuri să rămână întreg. De atunci, eu și fratele meu Marian, moștenim iluzia unei dreptăți mincinoase și suntem prea leneși în chestiuni de tribunal pentru a o lua de la început cu procesele. Și cine îmi garantează că acea judecătoare, ieșită la pensie, dacă nu cumva a dat colțul, ca bietul meu prieten Rusan, nu va interveni, din subteran, scoțând-o patibulară pe defuncta mea mama?
Înțeleg că de poimâine se schimbă justiția. Eu nu cred. Eu cred că dreptatea se va face la fel, iar prietenii mei, profesorii care au scos maladii din zidăria subțire a mii de suferinzi, vor fi judecați înaintea politicienilor care n-au salvat nimic și n-au operat decât bugetul național. Dezvoltându-i metastazele.