De ceva timp, părinţii mei sunt plecaţi la Bucureşti, iar eu împart un fel de singurătate cu bunicii mei. Distanţa dintre noi pare mică, de doar 107 km, dar ea e mult mai lungă măsurată cu sufletul. Aceşti kilometri parcurşi cu maşina au devenit un fel de definiţie a despărţirii şi singurătăţii. Gândesc despre ei: oare unde sunt, ce mănâncă, cum au dormit, cum e în spital, cum au stat fără mine?

Acum mă gândesc la cei din străinătate. Eu încerc o tristețe fără margini când părinții mei lipsesc două săptămâni, dar cei plecați de ani de zile cum suportă, cum au învățat lecția asta de viață? Dacă persoana mea ar sta departe de tati o lună aș lua-o razna. Dacă aș sta departe de mama ar fi la fel. Să muncești departe de familie mi se pare de la greu la imposibil.

Eu și tata avem o legătură strânsă. De mică, mică am stat foarte mult pe lângă tata. L-am apreciat ca scriitor, tată, om de afaceri și familist. Este tata.
Mama este persoana căreia îi spun totul. De la persoanele cu care mă cert, până la ce nu agreez la cineva și așa mai departe. Ea îmi dă să mănânc, mă echipează și contribuie cu tata la creșterea mea.
Când suntem la distanță îi sun de multe ori. E o alinare. Aflu ce fac, cum sunt. Uneori simt că mă menajează.

Iubirea de părinți e ca un zid al unui imperiu. Este dărâmat doar când mor luptătorii. De ceva vreme savurez cu ei timpul dintre plecările lor tot mai dese. Când tata își făcea analize, la o boală încă nedefinită, eram împreună doar în weekend-uri. Trist pentru mine, trist pentru ei.
Revin la cei plecați în alte țări. Cum suportă distanța, cum suportă de fapt despărțirea? Cum e să nu ți-i vezi pe cei dragi ani și ani de zile?

(Elevă în clasa a VI-a, Școala Sângeru)