E deja martie și n-am realizat cum a trecut timpul așa de repede. Au început războaie, oameni nevinovați mor, și mă întreb când o să vină o zi mai bună sau totul va fi ca înainte?
Pentru mine, războiul a început în noaptea de 11 spre 12 decembrie când îmi țineam sufletul de mână si încercam să-i mai dau o fărâmă de viață de la mine. Îi mângâiam mâna care mereu era fierbinte. Atunci începea să fie rece.
Apoi, dacă noaptea aceea a fost amenințarea, dimineața s-a dat verdictul și, pentru mine, a început războiul. Un război cu mine însămi.
În cele trei luni, n-am reușit să înțeleg decât că dorul e imens, lipsa se simte colosal și nu știu ce mă așteaptă ziua de mâine. Trăiesc cu speranța că pe ușa dormitorului o să intre el, îmbrăcat în hainele de vânătoare, cu pălăria pe cap și chemându-mă să facem o plimbare pe deal sau să mergem să facem un plan măreț.
Am avut curajul să recitesc mesajele prin care comunicam. Mă bucur că am apucat să-i spun de câteva ori în ultima perioadă că-l iubesc. Nu eram eu cea mai bună persoană care să-și arate sentimentele dar ceva din mine simțea nevoia să-i spună pentru a-l asigura de iubirea imensă pe care i-o port.
Nu este nevoie de o bombă care să mă ucidă într-un viitor posibil război în România. Am deja o rană deschisă care mă seacă zilnic până la ultima picătură. O rană care doare mai tare ca un milion de focuri de armă si rachete.
Nu doresc nimănui să se așeze mereu lângă mormântul părintelui și să-l strige pentru a-i da ajutor însă nimeni să nu-i răspundă. Singurătatea, lucru de care Lucian Avramescu s-a ferit, este într-adevăr arma cea mai eficientă și puternică pentru a distruge nu un om, ci omenirea.
Îl voi aștepta o veșnicie și încă puțin așa cum o să-l iubesc până la sfârșit și încă o zi.
