Ieri, în Vinerea Mare – pentru că eu scriu articolul în Sâmbăta Mare – , am fost la cimitir să le aduc bucuria de Paști și morților mei. Am fost cu tati și mami să plantăm trandafiri înfloriți pe mormintele bunicilor și străbunicilor mei. În timp ce părinții smulgeau bălăriile și săpau, eu m-am îndepărtat puțin prin cimitir. Am văzut într-adevăr morminte îngrijite și vreo două femei care făceau curat. Multe, prea multe morminte erau însă părăsite, ocolite de trecerea cuiva care să-și amintească de cei care se mutaseră sub iarbă. Am văzut cu tristețe poza unei femei pe o cruce. Portretul era zgâriat. Cine putea face asta? Niște copii, mi-a spus o bătrână care trebăluia la mormântul alăturat. Lacrimile crucilor căzute! Parcă-ți venea să stai și să cioplești altă cruce, în locul celei deteriorate. Sub poza femeii abia se mai poate citi că s-a născut în 1911 și a murit în 1961 .

Erau și morminte care se prăbușiseră în interior, semn că sicriul, putrezind, a permis pământului să cadă.

Oameni buni, peste ceva ore se face miezul nopții și Iisus învie. Înviați și voi măcar prin aspect monumentele funerare ale celor din familiile voastre, uitați, prea adânc uitați în străfundul amintirilor.

Bunica mea care a murit cu cateva luni înainte să mă nasc a prevăzut prima că mama are un copil în pântec. Aș da aproape orice, mai puțin viața părinților mei, pentru a petrece un timp cu ea. Să mă învețe și pe mine multe. Să mă strângă în brațe și să nu îmi mai dea drumul.

Prețuiți-vă, măcar în amintire, familia ce s-a dus acolo într-o stea! Nu moartea îl face pe om, ci omul face uneori moartea, adăugând la ea nepăsare!
Elevă în clasa a V-a B, Scoala Sângeru