AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Ana Luciana Avramescu: Scrisoare către tine, tată! (3)

Bună, tată! A trecut mult timp de când nu ți-am mai scris. Orice zi, orice moment din clipa în care ai plecat pare o eternitate. Marți e 12. Data asta mi-a marcat existența, cum bine știi. Marți se fac doi ani din ziua aceea. Doi ani în care am reînvățat să trăiesc, doi ani în care m-am schimbat foarte mult, doi ani în care te-am căutat dar am eșuat în a te găsi. Stau și mă gândesc la ideea de a ne reîntâlni vreodată. Cum ar fi? Să existe un portal unde tu mă aștepți, unde te revăd așa cum te știam, sănătos, puternic … unde îmi spui ca ești mândru sau nu, unde îmi dai puterea de a merge mai departe așa cum ți-ai dorit mereu.

Peste trei zile o să retrăiesc probabil modul în care ne-am luat rămas bun. Cum te-am ținut patru ore de mână plângând, sperând că o să îți revii. O să-mi amintesc cum am plecat din camera ta la cinci dimineața , iar apoi la opt m-am trezit și tu deja plecasei. N-am putut să-ți spun prea multe atunci. Mi-a fost greu să accept ca trebuie să ne luăm adio. Între noi doi n-a existat și n-o să existe niciodată o despărțire. Chiar tu mi-ai spus. Te voi găsi aici mereu, în locul în care m-ai crescut, în locul în care m-ai luat în brațe de fiecare dată când aveam nevoie, în locul în care mă pupai pe frunte când lucrurile nu erau tocmai colorate, în locul în care m-ai protejat cu toată ființa ta. M-ai lăsat aici trăind cu amintirea ta, și cu scopul de a duce mai departe munca ta. E complicat pentru un copil de 14 ani să își conducă tatăl pe ultimul drum. Ai absentat deja de la două zile de naștere în care urarea ta era cea mai importantă.  Am rămas cu o hârtie pe care ai scris acum doi ani “La mulți ani, fetița mea! La 14 ani, Tata.” Chiar acum mă uit la ea. Are scrisul tău inconfundabil. Pe atunci râdeam de tine că ai scrisul ca al unui medic și că abia îl înțeleg. Acum l-am memorat ca pe o rugăciune. Mi-e dor să-mi scrii. Măcar atât. Dacă nu-mi poți vorbi, era frumos să-mi mai scrii din când în când. Uneori am sentimentul că m-ai uitat, dar apoi îmi amintesc că ai atâtea să-mi spui, dar aștepți vremea în care ne vom reîntâlni. Măcar știm ca vom avea ce vorbi timp de o veșnicie, dar până atunci mai durează.

Câteodată să știi că mai clachez, chiar dacă nimeni nu știe asta. Sunt momente în care aș adormi lângă mormântul tău, nevrând să mă întorc înapoi în lumea în care m-ai lăsat. Uneori mă simt neînțeleasă , alteori abandonată, uitată. Dar am rămas cu siguranță cu ceva de la tine. Puterea de a mă încuraja singură, de a mă ridica, de a nu mă plânge.
Mereu mi-ai zis ca am cel mai frumos zâmbet. La un moment dat începusem să te cred, dar mai apoi când ai plecat, uitam deseori că mai există zâmbetul. Are grijă altcineva de zâmbetul meu, doar că mi-e dor de vorbele tale. De modul în care mă făceai să mă simt, de glumele tale, de privirea ta, de tot.

Dar în lumea asta degeaba ne este dor. Degeaba suntem triști. Degeaba plângem. Sunt atâtea de făcut și atât de puțin timp. Tu ești dovada. Ai făcut atâtea și tot nu ai terminat.
Am împodobit bradul. Era activitatea mea preferată, iar mai apoi te chemam să dai o notă muncii mele. Nici anul ăsta n-ai mai zis nimic. Cât aranjam bradul mă gândeam la cât de fericite erau sărbătorile înainte. Nu apreciam destul, iar acum vreau înapoi ceea ce aveam. Te aveam pe tine. Te-ai transformat într-o amintire. Așa cum cei mici cred în Moș Crăciun, o să cred și eu în prezența ta. O să cred că la masa de Crăciun ne acompaniezi și tu. O să cred că la 12 noaptea de revelion, privești cu mine la artificii.
Momentan mă pregătesc sufletește pentru ziua de 12, așa că o să închei spunând încă o dată: Mi-e dor de tine, tată!

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!