N-am mai scris. Cred că de mult timp. Oamenii care mă urmăreau in general , vor o explicație . Aici intervin eu şi încerc, pentru cei care mi-au făcut onoarea de a-mi găsi merite, dar mai ales pentru mine, cheia dilemei. Încerc s-o simplific mult și să nu o încarc literar fiindcă viața – parcă așa se spune – bate romanul sau filmul.

De aproximativ un an ( din spusele apropiaților ), am început să mă schimb. Unii zic că poate  și de mai mult timp. Dar în acel de mai mult timp am realizat o expoziție de pictură care a atras măgulitoare aprecieri. Chiar  entuziaste. Odată cu muțenia tatălui meu, am început și eu să devin altcineva, într-o tristă simetrie. Petreceam mult timp cu el înainte. Vorbeam, aveam o relație tată-fiică, fiică-tată care mergea destul de bine , și odată cu pățania lui, ne-am îndepărtat. El și-a mai pierdut răbdarea , eu am început să comunic mai mult cu prietenii decât cu familia , și tot așa . Lumea îmi spune că parcă atât fizic cât și psihic  se observă o schimbare la mine. O schimbare e că-s mai înaltă decât  mama, dar mai scundă în hărnicia ei pe care nici nu-mi propun s-o egalez. Iată un exercițiu de sinceritate care mi-a ieșit!.

Uneori las să se vadă in public durerea din ochii mei, alteori par cea mai fericită persoană , cu toate că zi de zi  primesc atenționare după atenționare , nu numai din partea oamenilor apropiați, surprinși să mă afle ca un înlocuitor al celei care am fost. Tragica amuțire  a tatei, tratată de el în mod fericit prin scris, a ricoșat în mine făcându-mă excesiv de guralivă, cu și fără substanță.

N-am mai scris pentru că am avut o perioadă de refresh a mea . Încerc să mă regăsesc pe mine , cea pe care voi o tot căutați . Poate e și normal să mă schimb, dată fiind vârsta . Poate că e anormal să mă schimb dată fiind nevoia tatei de un echilibru care să-i sosească de la mine mai ales. E o perioada in care comportamentul meu e de o bipolaritate majoră , o perioadă în care pot să întâlnesc pe cineva de care să-mi placă , o perioadă în care să mă testez să văd cât de rezistentă pericolelor sunt . Toate astea pentru că sunt in schimbare . Ce fel de schimbare nu mi-e în totul clar.

Mulți îmi zic că le este dor de mine cea de acum un an. Mie mi-e dor de mine cea dintr-un viitor care părea puternic definit ieri , dar acum se lasă greu aproximat.

Nu m-am schimbat mult , spun eu. Doar încerc să mă aduc din nou pe linia de plutire . E greu s-o găsesc, dar mă străduiesc . Am deviat puțin de la drumul principal, dar in viața se spune ca din greșeli înveți. Tata a găsit un vinovat care nu e:  telefonul mi-a crescut parcă din mână, făcând – aici îl citez – ”parte anatomică” din mine. Să fie așa?

Momentan procesez , învăț și o să găsesc drumul . Un prim pas e că i-am promis tatei și mi-am promis mie că voi scrie periodic. Și o voi face. Din două în două zile, veți găsi însemnările mele despre mine, despre orice. Reușite, cum erau cele scrise cu ușurință la opt ani, sau căzând la examenul exigenței celor ce mă citeau și încearcă s-o facă din nou. Vom vedea împreună!

(eleva în clasa a VII-a, Scoala Sângeru)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

0