În Metronomul de apă, piesa de teatru scrisă de dramaturgul Dumitru VELEA-1997, întâlnim drama existențială a omului aflat în captivitate după o alunecare de teren noroios. Omul cu flori și Omul alunecat, doi sinistrați ajung împinși de forța apei într-un cavou de unde nu pot să iasă la lumină fiind înconjurați de lespezi de piatră. Această lucrare filozofică începe cu un citat din Evanghelia după Luca 8.5-55 ,, Dar El, după ce ia scos pe toți afară, a apucat-o de mână și a strigat, zicând: Copilă, scoalăte! Și duhul ei s-a întors în ea, iar fata s-a sculat numaidecât. Iisus a poruncit să i se dea să mănânce.” … ce ne duce inevitabil cu gândul la viața de apoi, la învierea omului după judecata dumnezeiască.

Lupta pentru supraviețuire a celor două personaje ne conduce spre Marin SORESCU care spune: ,,Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate.”… ei caută să iasă la lumină prin orice mijloace, folosind obiectele din jur, o găleată uitată într-un colț al cavoului ce nu-i ajută să ajungă la capacul ușiței, prinsă și ea sub mlaștina venită odată cu viitura. Astfel ei reinventează soarele căutând crăpături în pereți, așteptând o licărire de undeva, iar când descoperă o dțră de lumină, amândoi se închină la ea ca la o minune. Tot Marin SORESCU în Scrisori din camera de alături expune o scenă oarecum asemânătoare, doar că apa ce ține în captivitate vânătorul este sub formă de cristale- zăpadă… ,, vânătorul… Tocmai ochea/Un fulg de zăpadă./O bubuitură şi toată iarna/S-a năruit din cer, îngropându-l în zăpadă”… În Metronomul de apă cele două personaje aud voci de afară când groparii pregătesc noua locuință a unei femei ,, ce-a închis ochii ieri, pe la prânz, în spital. A adormit și nu s-a mai trezit.”… la început amândoi cred că groparii fac glume, dar aud glasul preotului: ,, Doamne vecinicele tale bunățăți învrednicește-o pe cea ce s-a mutat de la noi odihnind-o pe dânsa întru fericirea cea neîmbătrănită”, apoi aud cum groparii coboară sicriul și scapă funia în groapă făcând glume că de mâine nu le mai trebuie și realizează cu disperare că peste ei a fost îngropată o femeie, la fel ca ODETTE, un personaj născut din iubire pentru o femeie ce moare la o vârstă fragedă, răpusă de cancer. Și în această dramă a eliberării scriitorul Dumitru VELEA își expune gândurile prin personajul Omul cu flori:,, Doamne, bucată cu bucată carnea i-ai aruncat… Odette, ți-au rămas numai ochii și sufletul! Ce-a fost pentru viermi s-a dat viermilor;, ce-a fost pentru Domnul a rămas Domnului!” reușind să creeze o scenetă impresionantă, demnă de marii scriitori ai Greciei Antice.

Teama de a nu-i înghiții viitura îi face pe cei doi să se ascundă în mormântul devenit închisoare, se spune că de ce ți-e frică nu scapi, iată că acest adevăr predomină obsesiv această piesă de teatru, mormântul fiind năpădit de firicele de apă prelinse prin crăpăturile cavoului.

Acolo în inchisoarea mortuară protagoniștii acestei drame își fac glume grotești sau povestesc despre clișee din viața lor, cum ar fi fost ca pomul uscat din fața casei să scoată lăstari și să înflorească, pom pe care niciodată nu-l tăiase Omul cu flori trăind mereu cu această speranță, un prun ce se uscase după ce la rădăcină i se turnase scăldătoarea bunicii moarte. Foamea, setea, oboseala psihică, frigul, umezeala ne duce cu gândul la închisorile comuniste de la Aiud, unde Radu Gyr scrisese poeme memorabile în astfel de condiții alături de colegii lui suferinzi.,,În moarte se respiră greu /În schimb, e veşnică. Mereu Voi respira şi tot mai greu Această stare de ne-eu.”… spunea Marin Sorescu, tot el spunea:,, Mie mi s-a omorât timpul, onorată instanță”… Dumitru VELEA vorbește despre moarte ca despre un vals vienez în care omul este legănat în brațele morții, la această afirmație a , Omul alunecat răspunde răzând fiind apostrofat de Omul cu flori:,, Nu mai glumi în brațele morții!” apoi, așezat pe un grătar, se lasă purtat de femeia invizibilă într-un dans amețitor imaginându-se ,,plutind peste o pășune cu iarbă verde, peste o livadă cu pomi înfloriți”, dar sfârșește întrebându-L pe Dumnezeu unde este, unde este stupul cu ,,fagurele ceresc”… apoi căzut în genunchi cere clemență marelui creator, doar să oprească Metronomul de apă, zgomotul curgerii ei, clipocitul picturile ce-i invadează mintea. Așa Apare stafia Zinei ce aduce cu ea o seamă de descântece: ,, Să nu te înspăimânți,/ frate bun să-l prinzi/ că lupul mai știe seama codrilor și-a potecilor./ Și el te va scoate din miezul de noapte,/ la drumul de plai.”, stafia Zinei apare și-n partea a doua a scenetei când cei doi descoperă rămășițele pământești ai lui Moș Ilie care vede ce-a mai rămas din lumânarea pe care o tot aprindea Omul alunecat, lumânare aprinsă și de data aceasta la cererea mortului în timp ce acesta povestește că la visat pe Omul cu flori în ,, Bisericuța dintr-o zi,,… unde se întâlnea cu Odette, cum se cununa cu aceasta, singuri, doar cu câte olumânare în mâini, în fața lui Iisus, loc în care cineva a strigat: ,, Ai grijă de mireasa ta!”, dar aceasta n-a vrut iar lumânarea s-a stins odată cu ea , Odette sfârșindu-se după ce pierduse lupta cu cancerul de stomac, Omului cu flori rămănându-i doar drumul către cimitir cu 44 de garoafe în brațe, ele simbolizând vârsta daimonului, flori ce le așeza la orice cruce în numele ei, Odette fiind înmormântată departe de iubirea ei, undeva prin Germania. Moș Ilie-l sfătuiește să o strige precum Iisus pe Lazăr înaintea învierii, acesta strig: Talitha cumi! Odette, Scoală-te!… aceasta apare într-o rochie alb-albastră, translucidă, cu brațele întinse ca o mireasă ce așteaptă mirele la altar. Acesteia i se dă să mănânce pește și fagure de miere, fagure ceresc întins către Omul cu flori pentru a gusta fiind invitat a se salva trecând în barca ei, acesta fiind sicriul ce începe să plutească în metronomul de apă, este sfătuit să arunce-n apa mizerabilă toate ,,amintirile intrate în putrefacție”, durerea, înlocuindu-le cu lumina, spune Odette:,, Eu te aștept, dragule! Vino lângă mine! Deasupra apelor, până la al nouălea cer!”… toată această scenetă a durerii vindecătoare sfărșindu-se odată cu dispariția ei, Omul cu flori strângând în brațe veșmântul de in rămas în urma ei cu miros de mir și de aloe. Cortina se trage peste Omul alunecat ce cu apa până la gură-l roagă pe Dumnezeu să-l ajute să-i cioplească Duhul din ape și cer în timp ce Omul cu flori îi spune să-i cioplească crucea pe care să scrie ,,Odette și VELEA”… această piesă de teatru din dramaturgia românească se sfârșește cu un bocet odată cu ridicarea bradului din apă: ,,Eu dacă știam,/ nu mai răsăream,/eu de-aș fi știut,/ n-aș mai fi crescut”… iar vocea cioplitorului de cruci nu întârzie să apară: ,, Fii răbdător trecătorule,/ vânătoarea abia începe,/ vița de vie ți-a întins picioarele,/încă o clipă, și din numele tău, va țâșni o flacără.”… cortina cade peste gndurile fiecărui cititor sau spectator…
Ana PODARU