„Legea asupra paşapoartelor”, prima lege modernă privind actul de călătorie, promulgată de Regele Carol I, prin Înaltul Decret Regal nr. 1758, datează din 19 martie 1912.
Libertatea românilor de a călători peste graniţele Dunării şi ale Imperiului Habsburgic fusese deja recunoscută prin Regulamentele Organice ce au intrat în vigoare în 1830 în Moldova şi în 1831 în Ţara Românească, în care era menţionat, pentru prima dată, şi documentul de călătorie românesc cunoscut sub termenul de paşaport. Totodată, Regulamentul Organic stipula şi obligaţia Agiei de a elibera „răvaşe de drum” celor care părăseau teritoriul ţării şi de a le cerceta pe cele ale celor care intrau în ţară.
Legea din 1912, însă, introducea primele principii generale pentru paşapoarte şi pentru trecerea frontierei. Potrivit acesteia, „Paşapoartele se emit în numele regelui şi se liberează de ministerul de interne şi de prefecţii de judeţe şi de poliţie în condiţiunile ce se vor determina prin regulamentul de aplicare al acestei legi”, notează site-ul www.pasapoarte.mai.gov.ro, potrivit stiri.tvr.ro.
Paşapoartele, emise în numele regelui, erau de forma unei cărţi mici, de dimensiunile 9 cm/13 cm, fiind „compuse din 20 de pagini numerotate”. Fiecare pagină a paşaportului avea „un fond încadrat, compus cu motive naţionale, în culoarea liliacului deschis, făcând să iasă în aparenţă stema ţării şi cuvântul ‘ROMÂNIA’, iar dedesubt cuvântul ‘PASPORT’ „. Cu toate că paşapoartele erau documente individuale de călătorie în străinătate, acestea cuprindeau şi o rubrică dedicată însoţitorilor, în care puteau figura, pe lângă titular, soţia, soţul şi copiii minori.
Ulterior, au fost introduse paşapoartele diplomatice (în 1920), paşapoartele de serviciu (în 1941) şi paşapoartele colective.
Mai mult aici
