Aurora Cornu, prima soţie a scriitorului Marin Preda: „Până la Marin nici n-am băgat de seamă că aş fi frumoasă“

La 84 de ani, Aurora Cornu caută în continuare să ajungă în centru: că e Paris, New York sau lumea literară. Căsătorită patru ani cu scriitorul Marin Preda, poeta povesteşte într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, acordat în inima capitalei franceze, despre iubire, rebeliune, Cioran şi Eliade, despre ce a lăsat în urmă pentru folosul lumii.

Înainte de a lua din nou avionul spre New York, Aurora Cornu m-a primit la Paris, în apartamentul său de lângă Pont de l’Alma, care are desenat, în peretele plin cu cărţi, nişte vitralii de catedrală. M-am dus la întâlnire cu un buchet de anemone. Citisem că fiul lui Arghezi, fotograful Eli Lotar, prietenul care a luat-o în grijă când a ajuns la Paris în 1965, îi descria metropola ca pe un oraş fabulos, dar unde anemonele erau scumpe. O legendă, ca nenumărate altele. Pervazul ferestrei din salon, de la care aproape că se vede Sena, era însă ocupat de un buchet de lalele, spectaculos: fanate, florile încremeniseră într-o eleganţă surprinzătoare. Aurora Cornu mi-a preparat cafea, mi-a oferit prăjituri şi mi-a pregătit teribila ei fotografie de la 19 ani, făcută de fotograful Bucureştilor din anii 1950, Aurel Bauh.

„Aveam o privire de uraniu“, se autodefineşte frumoasa scriitoare care se miră cum de „Marin“ a avut curajul s-o ia de nevastă, pentru patru ani, în 1954. Mi-a mai pregătit cărţile ei, în franceză şi în română, romanul „Fugue roumaine vers le point C“, volumele de versuri republicate la editura Vinea şi „Marin Preda, Scrisori către Aurora“. Citind-o pe Aurora Cornu, îţi dai seama că materia cărţilor sale este circulară, precum nisipul care trece la nesfârşit dintr-o jumătate de clepsidră în cealaltă jumătate.

Distribuie prietenilor

Ascultând-o pe Aurora Cornu, realizezi că amintirile ei au trecut demult în cărţi, şi că tot ce scrie în cărţi i-a devenit amintire. Anemonele nu mai sunt azi chiar atât de scumpe la Paris, dar amintirile de patrimoniu ale Aurorei Cornu, rostite cu o surprinzătoare detaşare de propriul destin, sunt şi fără preţ, şi fără dată de expirare. Precum buchetul de lalele de la cel mai recent admirator al Aurorei Cornu, la Paris.

„Weekend Adevărul“: De când aţi plecat din România, în anii 1960, viaţa dumneavoastră e întruna o călătorie pe axa Paris – New York, New York – Paris. O linie a vieţii?

Aurora Cornu:  Merita să bat coclaurile lumii? Dacă m-ai întreba ce imagine aş lua cu mine pe lumea ailaltă, aş spune: o fată, pe o pătură, sub un nuc, cu o carte în mână. La New York sunt câţiva scriitori foarte buni – Mircea Săndulescu, Mirela Roznoveanu – cu care discutam despre asta: dacă mâine cineva ţi-ar da Premiul Nobel, crezi tu că Premiul Nobel îţi dă plăcerea pe care ţi-a dat-o momentul când ţi-ai văzut prima oară numele publicat într-un ziar?

Când v-aţi văzut prima oară numele într-un ziar?

La 14 ani. Eu am crezut întotdeauna că eu când spun o vorbă, lumea mă crede, dar n-am încredere în lume, deci am semnat întâi Aurora Chiţu Cornu, ca să se ştie că eu sunt aceea care apare în ziar. De-acasă mă chema Chiţu-Burghiu, însă eu voiam să semnez Aurora Cornu. Am pus şi Chiţu, ca nu cumva colegele mele să nu ştie că eu sunt.

Eraţi orgolioasă la 14 ani…

Eu sunt megalomană, nu orgolioasă. Megalomania de sat e mai periculoasă decât cea de oraş. Toţi colegii mei sunt mai mult sau mai puţin megalomani. Poeţii nu-s modeşti şi modeştii nu-s poeţi. Megalomania de sat înseamnă că între tine şi Dumnezeu nu e nimeni. Nici măcar popa. Eu am făcut o biserică, o mănăstire, dar asta nu modifică relaţia mea cu Dumnezeu, pe care o au şi evreii, şi ei discută direct cu Dumnezeu. Există o poveste cu un călugăr şi un cioban: călugă- rul vede un cioban care coboară la un râu şi, ca să treacă pe celălalt mal, îşi pune cojocul pe apă şi-i strigă lui Dumnezeu: „Doamne, să mă treci dincolo, că dacă nu, ai de-a face cu mine!“ Şi călugă- rul îl opreşte: „aşa vorbeşti tu cu Dumnezeu?“. „Dar cum?“ „Trebuie să I te rogi.“ Ciobanul se roagă, pune cojocul pe apă şi se scufundă cu el… Asta e: fiecare are discuţia lui proprie cu Dumnezeu.

Citește mai mult aici