Un podcast de excepție de Ziua Națională a Culturii, despre boierimea dintre Orient și Occident, doamnele de aur ale secolului trecut, despre puterile medicinei românești și relația dintre omul de știință și Dumnezeu
Episodul XIII al sezonului II al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, dezvăluie un interviu de excepție, lansat de Ziua Națională a Culturii, filmat în intimitatea casei unuia dintre titanii lumii medicale și academice românești, cu un invitat de elită. Este unul dintre cei mai mari psihiatri români și a dezvoltat, alături de Ana Aslan, domeniul Geriatriei. L-a avut ca pacient pe marele psihanalist Jacques Lacan; între Freud și Jung îl preferă pe cel din urmă, pentru anvergura lui culturală; dar cu toate acestea, nu a fost niciodată un partizan al psihanalizei, ci al psihiatriei și al psihologiei clasice. Îi treceau pragul casei, în tinerețe, Regina Maria, Alexandrina „Didina” Cantacuzino sau Elena Văcărescu, iar prin vene îi curge sânge albastru de la Orient și Occident. Printre luminile și umbrele unei biografii excepționale, ultimul boier autentic al României, cu rădăcini care aparțin lumii europene de la anul 1000, cu strămoși împărați la Constantinopol în lumea greacă, crescut între aristocrația românească și nobilimea franceză, se aude la microfonul Avangardei: Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici. Aproape de aniversarea a 100 de ani, dincolo de a dezvălui secretele incredibilei sale longevități și lucidități, Constantin Bălăceanu-Stolnici îi destăinuie fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, prin ce a rămas cultura română în avangarda europeană și ce înseamnă, pentru inima sa, mândria de a fi român.
Interviul integral poate fi ascultat accesând următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=KNe_yCbhEXE
Ajuns la aproape 100 de ani, Constantin Bălăceanu-Stolnici dezvăluie secretul longevității. „Nu am stat să lenevesc!”
I.V.: Bună ziua la un nou episod al podcastului meu! Astăzi, o mare bucurie, întâlnirea cu dl. Academician Constantin Bălăceanu-Stolnici! Domnule Academician, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!
C.B.S.: Bună ziua!
I.V.: Suntem la dvs. acasă. Spuneați că aici v-ați născut, niciodată nu ați plecat, și ați văzut această transformare a cartierului și a Bucureștiului de aici.
C.B.S.: Tatăl meu a locuit aici, bunicul meu a locuit aici, străbunicul meu a locuit aici și a construit-o! Așa că sunt a patra generație!
I.V.: Câți ani înseamnă asta?
C.B.S.: 120 de ani, așa!
I.V.: O istorie întreagă!
C.B.S.: Da!
I.V.: Știu că și acum, în această perioadă, stați foarte mult la calculator!
C.B.S.: Stau, dar mai greu, că am o degenerescență retiniană, și încep să îmi pierd vederea!
I.V.: Când ați făcut trecerea aceasta spre calculator, spre lumea asta digitală?
C.B.S.: Sunt mulți, mulți, mulți ani, nu aș ști să vă spun exact. Dar încă de când lucram la Universitatea Ecologică! Cred că de vreo douăzeci de ani!
I.V.: Care e secretul, am înțeles că uneori stați și câte cinci ore la calculator, lucrând! La această vârstă! Care este secretul acestei prospețimi, acestei longevități?
C.B.S.: Asta nu știu, nu pot să vă spun, impresia mea este că e genetică. Așa și longevitatea mea, că sunt în al 100 lea an al vieții mele, nu?
I.V.: Mulți înainte!
C.B.S.: Părinții mei au fost longevivi, bunicii mei, străbunicii mei au fost longevivi. Intervine un element genetic. Plus că am avut o viață regulată, o viață fără excese, fără droguri și alte lucruri care sunt periculoase, am muncit tot timpul și nu am stat să lenevesc!
I.V.: Deci secretul e munca!
C.B.S.: Munca, da! Așa am fost tot timpul. Și acum! Văd prost, aud prost, merg greu, dar totuși în fiecare zi îmi fac câteva ore de lucru. Prin faptul că nu mai pot să văd bine, nu mai pot să scriu, și atunci toate lucrările mele trebuie să le construiesc, să le păstrez în memorie și când vine cineva să i le dictez!
„Ideea nu e să prelungești viața”: despre muncă, relaxare și excese în 100 de ani ai biografiei lui Constantin Bălăceanu-Stolnici
I.V.: Deci nu există o rețetă nici pentru longevitate, nici pentru această rezistență extraordinară!
C.B.S.: Nu, dar există rețetă pentru altele. Că poți să fii longeviv, dar dacă îți bați joc de corpul tău, degeaba ai gene bune. Trebuie să ai o viață în regulă! Să nu faci excese, să nu consumi droguri, să ai o activitate continuă. Și pe undeva să știi să te relaxezi în limitele posibile ale rezistenței organismului. Cu sport, cu plimbări. Trebuie să ai grijă. Ideea nu e atât să prelungești viața, ci ideea e ca și anii de bătrânețe să fie ani corespunzători. Cum spunea Ana Aslan, nu numai anii vieții, să nu dai numai ani vieții, ci și viață anilor.
I.V.: Adică intensitatea și cum trăiești…
C.B.S.: Da, da, da!
I.V.: Există un echilibru, care e raportul dintre muncă, efortul pe care trebuie să îl faci, și relaxarea, momentele de pauză?
C.B.S.: Nu există ceva numeric, dar în principiu e bine să respecți 7-8 ore de somn, noaptea, și să îți mai iei masa la ore regulate, ca să nu forțezi ceasurile biologice, și să ai mișcare, să nu fi sedentar! Eu am cam fost sedentar în ultimul timp! E bine să te miști, adică să ai o oarecare activitate fizică!
Constantin Bălăceanu-Stolnici, motociclist, 15 ani
I.V.: Dintre activitățile fizice, sportive, care a fost marea pasiune a vieții dvs.?
C.B.S.: Eu am făcut mai multe sporturi. Întâi am mers! Am înotat, am făcut bicicletă, am mers cu motocicleta foarte mult, vreo 15 ani de zile am mers cu motocicleta! Am făcut călărie, pentru că aveam caii la țară! În tinerețe am jucat fotbal, am avut și o echipă la țară pe care o făcusem, am jucat volei, am jucat tenis, din toate câte puțin.
I.V.: Deci multe sporturi!
C.B.S.: Da!
De ce Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici nu a rămas un microbist? „Mi se pare că fotbalul de acum e împănat de matrapazlâcuri”
I.V.: Vă mai uitați, mai urmăriți ceva, aveți o echipă favorită, să zicem la fotbal?
C.B.S.: Nu! În momentul de față nu m-am mai aplecat către fotbal, pentru că mi se pare că e prea împănat de matrapazlâcuri.
I.V.: Mondialul ăsta din Qatar cum vi s-a părut?
C.B.S.: Nu, nu, nu… mă mai uit la meciurile de tenis, scrimă, dar în general, în momentul de față, în situația în care sunt, sporturile au rămas în dulapul de amintiri. Și mă mai ocup din când în când cu observarea evenimentelor la calculator.
Constantin Bălăceanu-Stolnici în Jockey Club. De ce a părăsit academicianul acest club?
I.V.: În albumul de amintiri, ați și scris mai multe albume cu amintiri, și e una evocată în mod particular, în care mărturisiți că ați fost legat de Jockey Club. Ce a însemnat dispariția Jockey Club?
C.B.S.: Sunt două lucruri diferite. A fost un Jockey Club clasic, vechi, bătrân, care a dispărut în ’48, și a fost un al doilea Jockey Club, pe care l-am făcut împreună cu Manole Filitti, cu Alecu Paleologu și cu George Fodoreanu, care funcționează și acum, dar care…
I.V.: Nu sunteți chiar mulțumit de el.
C.B.S.: Nu, nu, nu, și l-am și părăsit.
I.V.: V-ați retras! Momentul în care s-a desființat cel vechi, în 1948, cum a fost resimțit?
C.B.S.: Eram adolescent, eram în plină bolșevizare, și părea un fenomen de o normală mentalitate pentru felul în care se comporta guvernul atunci. Plecase Regele, tot ce era legat de regalitate, de marea burghezie, de aristocrație, a fost distrus. Or Clubul era un simbol pe vremea aceea al boierimii românești.
Doamnele de aur ale României din amintirea tinereții lui Constantin Bălăceanu-Stolnici: Regina Maria, Elena Văcărescu, Didina Cantacuzino
I.V.: Ați pomenit-o mai devreme pe doamna Ana Aslan.
C.B.S.: Da!
I.V.: Este doamna Ana Aslan una dintre întâlnirile destinale ale vieții dvs.? Care au fost întâlnirile cu marile personalități care v-au marcat?
C.B.S.: Acum scriu o carte, tot pentru Editura Oscar Print, în seria albumelor respective, despre personalitățile pe care le-am întâlnit și care m-au marcat. Acolo o să vedeți cât noroc am avut pentru că în viața mea am întâlnit personalități remarcabile! Uneori chiar foarte remarcabile! Chiar din vechea garnitură a scriitorilor. L-am cunoscut pe Nicolae Iorga! Elena Văcărescu, venea la noi acasă, venea la Stolnici! Didina Cantacuzino, Regina Maria, în tinerețe vorbesc.
Meritele și miturile din jurul Anei Aslan, dezvăluite de Constantin Bălăceanu-Stolnici: „Un om inteligent și muncitor, dar din întâmplare a descoperit efectele procainei. Le-a speculat comercial, fiind armeancă, foarte bine”
I.V.: Este o realitate sau și o mitologie creată în jurul Institutului Ana Aslan?
C.B.S.: Da… Cu Ana Aslan este foarte simplu. Ana Aslan era un doctor foarte bun, pe merite personale, prin concursuri, un om foarte inteligent și muncitor, dar din întâmplare a descoperit efectele procainei. Care sunt efecte interesante. Le-a speculat comercial, fiind armeancă, foarte bine. Însă meritul ei mare nu e ăsta. E că a atras atenția că există geriatrie, există bolnavi bătrâni, și a făcut Institutul de Geriatrie, și i-a dat o destinație foarte interesantă, și clinică, experimentală și socială. Ceea ce este prodigios pentru vremea aceea. Nu a vrut să facă specialitatea, specialitatea am creat-o eu! Toată rețeaua de geriatrie, pe care o avem noi azi, e datorită mie. Ea nu a vrut să o facă și nu a avut puterea să o facă! Și pe Ana Aslan pentru asta o admir. A reușit să impună geriatria, să dea statului o instituție prestigioasă care se menține și astăzi și a reușit să introducă conceptul că nu trebuie să tratezi bătrânețea la bătrânețe, ci din tinerețe să te apuci să îți pregătești corpul ca să își facă o bătrânețe frumoasă.
I.V.: De ce omul nu are grijă de el cât e tânăr și se gândește numai la bătrânețe la asta?
C.B.S.: Eh, zice mie nu mi se întâmplă, o să trec peste toate!
Cum a fost Jacques Lacan ca pacient al lui Constantin Bălăceanu-Stolnici? „Lumea nu știe, dar avea o psihoză periodică!”
I.V.: La Institut l-ați avut pacient pe marele psihanalist Jacques Lacan!
C.B.S.: A fost, a fost!
I.V.: Cum a ajuns Jacques Lacan în România să vă fie pacient?
C.B.S.: El, lumea nu știe, dar avea o psihoză periodică! Și-a făcut o depresie. Or nu știu dacă el sau cei din jurul lui l-au convins să vină să facă un tratament antidepresiv la Ana Aslan. Și așa a venit marele Lacan. L-am avut pacient, am stat de vorbă cu el, era un om foarte interesant. Dar noi nu am făcut cu el tratamente psihanalitice. Ar fi fost paradoxal și ridicol. Noi am făcut tratamentele clasice, cu Gerovital, s-a simțit foarte bine, a fost foarte mulțumit, dar am învățat foarte multe de la el.
I.V.: Deci marele Lacan a avut o criză de depresie. Se poate întâmpla oricui. De ce oamenii în general, când e vorba de afecțiuni neurologice, psihice, sunt mai pudici, nu vorbesc despre asta?
C.B.S.: Totdeauna bolnavii de psihiatrie când își văd doctorul trec pe frontul celălalt. Să nu îi vadă stând de vorbă. Bolile care afectează psihicul uman au fost considerate întotdeauna fie nefaste, de origine diabolică, posesivă ș.a.m.d., fie boli rușinoase, pentru că afectează negativ personalitatea umană. De aceea, bolnavii ascund bolile mentale.
Pe cine alege Constantin Bălăceanu-Stolnici între Freud și Jung? „Personal, nu am așa mare încredere în psihanaliză”
I.V.: Cum vi se par astăzi, în 2022, consecințele operei lui Freud?
C.B.S.: Eu, personal, nu am fost niciodată un amator al psihanalizei. Am citit, e foarte frumos construită, elaborată, dar fondul ei științific și bazele ei științifice sunt mai șubrede decât ornamentația literară și culturală pe care Freud i-a dat-o! El a și apărut într-un moment când Suprarealismul începea să se dezvolte. S-a înscris în mișcarea suprarealistă, încât psihanaliza e mai mult pentru mine un aspect cultural. Am fost amator al psihiatriei clasice și al psihologiei wundtiene, obișnuite, care se face la facultățile de psihologie. Dar acesta este punctul meu de vedere dar și al multora. Și profesorul Parhon! Și Școala de Psihiatrie Românească, n-a fost axată pe psihanaliză. Au fost câțiva axați pe psihanaliză. Au fost câțiva psihanaliști. Popescu Sibiu, profesorul și doctorul Vlad și alții, dar nu aș putea spune că am avut entuziasmul pentru psihanaliză din punct de vedere medical. Din punct de vedere cultural, da! Pentru că a fost la rădăcinile Suprarealismului și a încântat lumea, mai ales lumea literară. O schizofrenie nu poți să o tratezi cu psihanaliză. O melancolie mare și grea. Riști să îți moară bolnavul. Eu nu am așa o încredere mare în psihanaliză.
Jung, superior cultural lui Freud. Constantin Bălăceanu-Stolnici: „Freud este un neurolog suferind el însuși de stări neuropatice”
I.V.: Dacă facem așa o paralelă între Freud și Jung, care ar fi diferențele fundamentale între ei?
C.B.S.: Pentru mine e o chestie mult mai mare. Dar am să vă spun de ce. Jung a fost un om mare. Întâi a fost psihiatru, a făcut psihiatrie. După aceea s-a înscris în mișcarea psihanalitică și a fost un om de o mare cultură, înaltă. Știți că a întrerupt activitatea lui vreo doi ani de zile, ca să facă studii de Teologie, de Filosofie. El a fost din punct de vedere spiritual un gnostic, simpatizant al lui Basilides. Are lucrări foarte interesante despre mecanismele mentale ale gnosticilor, despre problema Treimii, despre chestiuni profund teologice. Mondus unus, memoria colectivă, e un concept medieval pe care tot el l-a dezvoltat. Pentru mine, Freud este un neurolog, suferind el însuși de stări neuropatice, care a făcut el însuși o descoperire a inconștientului, și a dat-o foarte inteligent. Jung, dimpotrivă, a fost un om de o vastă cultură, care a așezat psihanaliza într-un context cultural extraordinar de mare și de puternic. Dacă știți problema coincidențelor semnificative, veți vedea că e superior.
Ce nu vom ști niciodată despre creierul uman?
I.V.: Care e cel mai curios aspect al creierului uman?
C.B.S.: Tot! De la neuron și până la activitatea globală a creierului, tot este plin de mister. Și noi știm foarte mult, față de tot ceea ce am început să învăț și ceea ce știu acum e o enormă diferență! Dar rămâne totuși foarte mult! Cum vorbeam odată și cu Patriarhul Daniel, sunt zone pe care probabil nu le vom înțelege niciodată. Intră în zona aceea care va fi explorată doar apofatic.
Unde se află localizat sufletul?
I.V.: Care e diferența între suflet și minte?
C.B.S.: Chiar acum am avut o conferință despre suflet.
I.V.: Știu că ați avut vinerea trecută, la biserica Sf. Dumitru! De aceea vă întreb.
C.B.S.: La Sf. Dumitru, da. Am scris două cărți despre suflet și localizările sufletului. Este o diferență confuză. Eu nu întrebuințez termenul de minte decât așa…. Mintea se referă la activitatea mentală, la activitatea intelectuală. Acel nous al grecilor care se ocupă de raționamente, abstractizări, matematică. Pe când sufletul este totalitatea activităților psihice, inclusiv instinctele primare, foame, sete, inclusiv activitatea emoțională, timusul grecilor, toate vibrațiile afective pe care le avem.
Ionuț Vulpescu, întrebare-cheie pentru Constantin Bălăceanu-Stolnici: „Iubim cu inima sau cu mintea?”
I.V.: Iubim cu inima sau cu mintea?
C.B.S.: Ha, ha!
I.V.: Ați declarat că inima e un mușchi care pompează sângele, nu un organ afectiv. Să fie iubirea pur cerebrală?
C.B.S.: Asta e o idee veche, care a început de la Pitagora, dar a fost consfințită de Aristotel. Partea mentală, partea intelectuală, nousul, partea cea mai rafinată a sufletului e localizată în ventriculul cerebral. Iar partea astalaltă, emoțională și instinctele primare sunt localizate în ventriculele inimii. Modelul acesta a rezistat mult, până în secolul al XVII-lea, când William…
I.V.: În secolul al XVII-lea!
C.B.S.: William Harvey, un anatomist englez, format la Pavia, a demonstrat clar: domnilor, spuneți prostii, inima e un mușchi care pompează sângele pe două circuite paralele. Și a răsturnat toată medicina galenică, asta în secolul al XVII-lea. Sigur că a fost un scandal foarte mare și modelul lui Harvey a fost adoptat de universități peste câteva zeci de ani, pentru că refuzau să accepte această idee că inima nu este sediul activităților emoționale. Unul dintre primii care a acceptat acest model a fost Alexandru Mavrocordat, tatăl voievodului, care era profesor de medicină la Universitatea din Constantinopol. Biserica Catolică mai cultivă ideea, pentru că există cultul inimii lui Iisus, avem chiar și noi o biserică aici, a inimii lui Iisus. Și există limbaj. Nimeni nu o să spună că „iubesc din creier”, ci „iubesc din inimă”. Dar asta este o rămășiță lingvistică, una dintre marile erori ale gândirii umane.
Sensurile iubirii astăzi. Bălăceanu-Stolnici: „Eros e romantic, agape e social, philia nu mai e decât pentru bani”
I.V.: Dacă ne gândim la termenii grecești, la eros, la agape, și la philia, e mai mult eros în lumea de azi, mai mult agape, sau mai multă philia în lumea de azi?
C.B.S.: Există de toate pe lumea asta. Există și eros, este natura asta, romantică, una care se păstrează, sunt și filme romantice care se păstrează, toate telenovelele… Agape e mai socială, mai filantropică, iar philia, e mai ales philia pentru… bani.
Declarația lui Constantin Bălăceanu-Stolnici, de Ziua Națională a Culturii: „Mie îmi plac românii”. Cum se vede cultura română pentru academicianul cu strămoși de la Constantinopol?
I.V.: Care vi se par, ați întâlnit atâtea personalități, ați fost martorul unor evenimente istorice. Care vi se par marile calități și marile defecte ale românilor?
C.B.S.: Nu știu să vă spun lucrul acesta, așa, enumerativ. Mie îmi plac românii, m-am simțit mândru că sunt român, nu am avut niciodată tendința să spun că nu, că am strămoși care aparțin lumii europene de la anul 1000. Am strămoși care au fost împărați la Constantinopol în lumea greacă și am strămoși români care sunt până în secolul al XIII-lea. Îmi plac românii cu calitățile lor și pentru modul în care se strecoară printre diferitele dificultăți. Românul nu este un tip de hotărâri masive, dure, ci întotdeauna găsește o portiță…
Bășcălia, instrument de apărare la români
I.V.: Se strecoară.
C.B.S.: Și folosește un instrument foarte des, asupra căruia a insistat cândva Ana Blandiana, bășcăleala! Una dintre armele românului, minimalizează tot! Bășcălește tot. În felul acesta își creează un confort psihologic care e destul de interesant.
I.V.: Deci bășcălia, credeți, e un instrument de apărare.
C.B.S.: Un instrument de apărare!
România, între grecizare și franțuzire. Bălăceanu-Stolnici: „Boierii conservatori, din familii vechi, de dreapta, veneau aici cu idei de stânga, și așa au făcut Revoluția de la 1848!”
I.V.: Faceți parte dintr-o lume pe care o descrieți în aceste albume de amintiri, din timpuri în care societatea grecizată a lui Constantin Bălăceanu, și societatea franțuzită, a nobilimii românești moderne, au schimbat destinal ce avea să devină România. Ce păstrează România azi dintre grecizare și franțuzire, așa cum numiți dvs. aceste procese în aceste albume de amintiri? Vorbiți de grecizare și de franțuzire.
C.B.S.: Grecizarea a fost o epocă interesantă începută cu perioada fanariotă, când toată protipendada vorbea grecește. Era o grecizare a epocii moderne. Toți boierii vorbeau grecește. Oamenii culți vorbeau grecește. Slujbele religioase se făceau în grecește până când s-a introdus limba română, bineînțeles, care a înlocuit și limba slavonă, pentru că noi am fost prima Biserică Ortodoxă care și-a exprimat rugăciunile în limba națională, dvs. știți mai bine, că sunteți teolog. Un lucru extraordinar pe care l-au făcut românii, e drept, sub influența Protestantismului din Transilvania, Coresi a fost influențat de ce s-a întâmplat acolo, Dosoftei a acceptat ideea, dar a fost un lucru grandios. Societatea asta grecească, eu nu am apucat-o, dar bunica mea a apucat-o. Ea vorbea grecește și învățase de la tatăl ei, Grigorie Cantacuzino, să vorbească grecește. Mama ei era fata lui Apostol Asache, boier româno-grec. Dar grecii aceștia au avut o idee grozavă: să își trimită copiii să își facă studiile în Franța. A fost un fenomen curios, pentru că normal era să îi trimită la Viena, că era la doi pași. I-au trimis în Franța. E francofilia asta care cred că vine de la Constantinopol. Turcii au fost foarte francofili, încă din Renaștere, de pe vremea lui Soliman Magnificul, când alianțele lui cu Francisc I au avut rolul lor în formarea culturii otomane; franceza se vorbea curent la Constantinopol… Am avut o mătușă, Ana Rosetti Roznovanu, prințesă care a trăit la Constantinopol pe vremea lui Abdul Hamid. Toată aristocrația turcă și sultanul vorbeau franțuzește. Deci a fost ceva în întreg Imperiul Otoman, iar tinerii noștri boieri, când au venit de acolo, au vorbit limba franceză și limba franceză a devenit un fel de lingua franca pentru toată lumea bună din toate continentele. La Sankt Petersburg se vorbea franțuzește, la curtea imperială germană se vorbea franțuzește, peste tot, în Italia se vorbea franțuzește, peste tot exista limba franceză ca o limbă de elite. Noi am avut norocul și toți boierii ăștia nu au venit doar cu limba franceză, au venit și cu ideile moderne ale postrevoluției franceze și postromantismului, că toți au fost influențați de tinerii de stânga din Franța, mai ales de Lamartine, care a iubit comunitatea românească. Și atunci boierii conservatori, din familii vechi, de dreapta, veneau aici cu idei de stânga, și așa au făcut Revoluția de la 1848. A mai intervenit ceva care a fost important pentru lucrul acesta, masoneria. Să nu uităm rolul masoneriei, care a fost extrem de mare, mai ales pentru Revoluția din 1848 și pentru Unirea Principatelor.
Prima femeie văzută singură într-o cafenea de Constantin Bălăceanu-Stolnici
I.V.: Vorbiți în acest album și despre perioada Belle Epoque și despre cafenelele din acea perioadă.
C.B.S.: Eh, da!
I.V.: Despre Capșa și celelalte. Și mergeați încă de copil. Spuneți acolo că prima femeie pe care ați întâlnit-o într-o cafenea, nu a fost la București, ci la Viena, la Sacher.
C.B.S.: Singură, da!
I.V.: Singură, în 1937!
C.B.S.: Da, când am văzut o femeie singură la cafenea, eram adolescent, și am avut un șoc! Mi-a rămas în minte, pentru că la noi nu s-a acceptat viziunea. Ele mergeau la cafenea. Pe vremea bunicii mele nu! Veneau în trăsură, stăteau la ușa de la Capșa, și servitorul de la Capșa aducea cafele, prăjituri, la caleașcă!
Capșa lui Constantin Bălăceanu-Stolnici: „Nu atât cafeneaua, cât bomboneria!”
I.V.: Asta pentru că suntem, să zicem, o societate mai conservatoare?
C.B.S.: Cred că și în alte țări era același lucru. Am fost în privința aceasta destul de conservatori, dar după aceea lucrurile s-au luminat. Pe vremea mea femeile mergeau la Capșa, dar mergeau însoțite de un bărbat.
I.V.: Unde vă plăcea să mergeți cel mai mult, care era cafeneaua preferată?
C.B.S.: La Capșa! Și nu atât cafeneaua, cât bomboneria! Era bomboneria, unde era o doamnă, Cazan, care era marea maestră acolo, care vindea bomboanele și prăjiturile, era cafeneaua și era restaurantul în partea cealaltă, unde nu prea mergeam. Și noi am avut cafeneaua noastră, pentru că mama era născută Riegler. Riegler erau niște nemți emigranți, care locuiau la Roman, din care unul a făcut cafeneaua Riegler, care a fost una dintre cele mai importante cafenele, în Piața Teatrului Național. În locul hotelului Hugh s-a făcut această cafenea Riegler, care apoi a avut sucursale. Eu am apucat sucursalele de la Eforie, la Sinaia, unde erau case Riegler. Dar nu prea mergeam acolo. Mergeam mai mult la Capșa.
Câtă cafea bea un medic? Constantin Bălăceanu-Stolnici: „Înainte beam 4-5- cafeluțe”
I.V.: Doctorul Constantin Bălăceanu Stolnici recomandă consumul de cafea? E adevărat că ajută la stimularea sistemului nervos?
C.B.S.: Cafeaua nu face rău, decât celor care au sensibilități. Sunt oameni care au palpitații, care nu suportă gastric cafeaua. În cantitate mare, orice face rău, și apa, în cantitate mare face rău. Și eu beau cafele. Acum mai puțin. Înainte beam 4-5 cafele. Cafeluțe mici, așa.
De ce și cum a locuit Constantin Bălăceanu-Stolnici la Athénée Palace? „Toată viața mea mi-am dorit să trăiesc într-un hotel. Fiindcă ai totul la dispoziție și nu ai nicio prolemă. Suni și se rezolvă”
I.V.: Dar, pentru că există cafenele și am vorbit despre ele, restaurante care să vă placă în mod deosebit există?
C.B.S.: Nu prea mergeam la restaurant, și când mergeam la restaurant, mergeam la Capșa. Și la restaurantul de la Athénée Palace, pentru că acolo unde e acum sala Ambasador, unde fac ei conferințe, înainte era un restaurant. Știți că eu în facultate am stat la hotel Athénée Palace, am locuit acolo. Eu cunosc viața de la Athénée Palace dinainte de regimul hotelier.
I.V.: Care e cea mai puternică amintire de la Athénée Palace pe care o aveți?
C.B.S.: Nu aș putea să spun că am multe amintiri. Am multe amintiri, de fapt, dar nu puternice. Sunt multe persoane pe care le-am întâlnit acolo, la un moment dat, a venit un mareșal german, îmi scapă numele lui acum, și a ocupat un etaj întreg. A fost un moment interesant. Au venit personalități… dar nu pot să spun că am o întâlnire specială care m-a marcat. La Athénée Palace mi-a plăcut climatul și toată viața mea mi-am dorit să trăiesc într-un hotel. Fiindcă ai totul la dispoziție și nu ai nicio prolemă. Suni și se rezolvă.
Spionajul de la Athénée Palace, amintirea lui Constantin Bălăceanu-Stolnici
I.V.: Ați stat acolo și în perioada războiului.
C.B.S.: Și după. Perfect era!
I.V.: Era un loc unde se întâlnea caimacul elitei politice și culturale.
C.B.S.: Și jurnalistice. Jurnalistica, spionajul…
Editorialistul favorit al lui Constantin Bălăceanu-Stolnici: Stelian Popescu
I.V.: Care e cel mai mare ziarist român? Când erați tânăr, pe cine citeați, cu ce editorial începeați ziua?
C.B.S.: Era Stelian Popescu și ăsta de la Curentul…
I.V.: Pamfil Șeicaru.
C.B.S.: Așa, Pamfil Șeicaru. Avea și Jurnalul lui, și Jurnalul lui avea o caricatură în fiecare zi, cu sens politic.
I.V.: Ați fost un cititor de gazete.
C.B.S.: Am fost!
Sute de mii de pagini scrise de mână de Constantin Bălăceanu-Stolnici
I.V.: Contează foarte mult pentru psihicul tău să scrii de mână? Este important? Dvs., de pildă, continuați să scrieți de mână?
C.B.S.: Acum nu, că nu mai văd. Eu nu pot să scriu de mână, dar am scris mult de mână, cred că am scris sute de mii de pagini cu mâna. Însă acum, în ultimii 7-8 ani nu am scris decât la calculator. Clar, precis, frumos, îți rămâne o amintire.
Bălăceanu-Stolnici: „Monseniorul Vladimir Ghica era o persoană firavă. Niciodată nu a făcut încercarea să ne convertească la catolicism”
I.V.: Ați primit în familie o educație religioasă puternică, consistentă. Și unul dintre maeștrii dvs. spirituali a fost Monseniorul Vladimir Ghica. Cum era Monseniorul Vladimir Ghica?
C.B.S.: Monseniorul Vladimir Ghica era o persoană firavă. Aveai impresia că dacă suflă vântul mai tare, îl trântește jos. Cu un aspect de apostol ortodox, fiindcă păstrase barba lungă și aspectul de cleric ortodox. Avea o voce blândă, caldă, era foarte apropiat, și un om care avea o cultură extraordinară. Făcuse medicina, făcuse studii de chimie, plus literatură, filosofie și, desigur, teologie. Era o plăcere să vorbești la el. La noi, când eram mic, ne-a catehizat, ne-a dat primele cunoștințe… și niciodată nu a făcut încercarea să ne convertească la catolicism. El fiind un fost ortodox trecut la catolicism.
Dumnezeu, făcut responsabil sau chemat în ajutor în situațiile critice? Bălăceanu-Stolnici: „Asta e necreștinește”
I.V.: Spuneți că niciodată nu îl interpelați pe Dumnezeu în momentele grele, ca de pildă atunci când a murit cineva drag, apropiat dvs. De ce există tipul acesta de reacție umană, de a-l face pe Dumnezeu responsabil de tot ce e bun și tot ce e rău în lume?
C.B.S.: Nu, nu este asta! A face apel la Dumnezeu să te ajute în momentul ăla. Sunt unii care zic, Doamne, de ce mi-ai făcut chestia asta?, dar în reacțiile mele și ale celor pe care îi cunosc, în jurul meu, apelul la Dumnezeu într-un moment de alarmă e să ceri un ajutor, nu să Îl faci responsabil. Asta e necreștinește.
De ce e Bălăceanu-Stolnici un om de știință religios?
I.V.: Sunteți un om de știință religios.
C.B.S.: Da!
I.V.: Cum se împacă cele două?
C.B.S.: Se împacă foarte bine, pentru că știința nu poate să explice tot. Și atunci trebuie să faci apel la un alt domeniu, cu o altă epistemologie, pe care ți-o oferă religia cu posibilitățile ei, până la un punct. După aceea spui gata, am ajuns la limită, dincolo de acest lucru nimeni nu mai poate să îmi explice nimic, că nu sunt în stare să înțeleg.
Cum apare culoarea albastră, care nu există în univers, în mintea omului?
I.V.: Care a fost cel mai greu moment prin care ați trecut?
C.B.S.: Au fost multe momente grele. De pildă și acum, la conferința asta, să definesc sufletul, conștiința. Care sunt raporturile dintre conștiință și abilitatea nervoasă? Cum apare culoarea albastră în mintea omului, pentru că nu există albastru în univers. Ce se întâmplă acolo? Cum transferă creierul evenimentele acestea mici? Ce sunt acestea? Mici deplasări de ioni printr-o membrană. Cum le transformă un sentiment de entuziasm religios, să spunem, sau de mare bucurie, sau chiar de culoare albastră? Sunt lucruri care mă îngrozesc că nu le pot înțelege, sunt misterioase și stau aici, în capul meu, și nu pot să îmi dau seama despre ce e vorba.
Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici: „Sunt lucruri pe care nu le știm și lucruri pe care nu le vom ști niciodată”
I.V.: După o viață cu atâtea experiențe, cu atâtea întâlniri extraordinare, mai e ceva care să vă mire, să vă nedumirească, să vă surprindă?
C.B.S.: Mă surprinde totul. Toată creațiunea este misterioasă, pentru că nu îți dai seama, tot spațiul, timpul în care te miști, sunt enigme. Dacă vrei să le privești în adâncimea lor, te izbești, la un moment dat, de o limită.
I.V.: Dincolo de care nu putem să înțelegem.
C.B.S.: Nu putem trece peste ele. Ignorabimus, nu doar ignoramus. Nu numai că nu le putem ști, nu le vom ști niciodată.
Despre viața fericită și regretele lui Constantin Bălăceanu-Stolnici
I.V.: Ce înseamnă ca omul să aibă o viață fericită? Ce înseamnă o viață fericită pentru dvs.?
C.B.S.: Eu am avut o viață fericită. Am trecut prin momente foarte grele, momente dezastruoase, dar până la urmă totul s-a aranjat, și am avut o viață foarte, foarte, foarte bună, și pot să îi mulțumesc lui Dumnezeu că am avut o viață și frumoasă, și interesantă, și prosperă, și performantă.
I.V.: E ceva ce regretați, ceva din ce ați făcut și vă pare astăzi rău?
C.B.S.: Eh, multe lucruri… pe care nu le-am putut face. Mai ales în momentele în care eram în marea putere a vieții mele, nu am putut să fac știință în laboratoare, nu am putut să fiu profesor, am fost marginalizat, nu? Că am găsit portița cu cibernetica, am găsit posibilități să fac cercetare științifică, a fost o inspirație. Dar asta regret cel mai mult.
I.V.: Asta regretați cel mai tare.
C.B.S.: Da, faptul că am avut după aceea, după Revoluție, aproape 30 de ani de carieră de profesorat, dar nu e același lucru.
Constantin Bălăceanu-Stolnici, despre confruntările mediului academic în pandemie. „Psihologia e foarte la modă la momentul de față”
I.V.: Că vorbiți de această carieră profesorală, cum vi se par studenții dvs. de astăzi?
C.B.S.: Eu am fost la o școală privată. 15% sunt de mare valoare, restul sunt ca să aibă și ei o diplomă, o carieră… Eu am fost la Psihologie. Iar Psihologia e foarte la modă în momentul de față. În general am fost mulțumit. Eh, printre ei, erau și oameni care nu făceau doi bani. Dar vorba românului, nu există pădure fără uscături.
I.V.: 15%!
C.B.S.: 15%, da.
I.V.: În pandemie cum a fost, cum vedeți educația, actul predării în pandemie?
C.B.S.: În pandemie, pe calculator.
I.V.: Cum a fost să stați în izolare?
C.B.S.: Bine, a mers foarte bine predarea! Examenul nu a mers bine deloc.
I.V.: Mai ales într-o astfel de disciplină.
C.B.S.: Da!
Bălăceanu-Stolnici demontează mitul potrivit căruia chirurgii rețin doar operațiile nereușite
I.V.: De ce doctorii își amintesc mai cu seamă nereușitele, operațiile nereușite, decât pe cele care izbutesc?
C.B.S.: Eu nu cred asta. Eu am fost la rândul meu chirurg. Primii ani ai vieții mele am fost chirurg. Îmi amintesc foarte bine de operațiile reușite și cu bucurie, și sigur că îmi amintesc de eșecuri, pentru că eșecul te îndurerează când ești doctor.
I.V.: Și cum ați trecut peste asta? Ce te ajută atunci?
C.B.S.: Făcea parte din regula jocului. De la început, profesorii ne-au spus, nu în toate operațiile veți reuși. Eram pregătiți psihologic, eram pregătiți!
Marii profesori și întâlnirile destinale din viața lui Constantin Bălăceanu-Stolnici
I.V.: Care e cel mai mare profesor pe care l-ați avut?
C.B.S.: Profesorul Popa și Profesorul Ion T. Grigorescu și Profesorul Sisești. Trei!
I.V.: Cea mai mare întâlnire pe care ați avut-o în timpul vieții dvs. dintr-o galerie de mari personalități? Care v-a fost cel mai apropiat, omul care, să zicem, poate nu v-a schimbat viața, dar v-a influențat-o?
C.B.S.: Profesorul Ionescu Sisești, m-a influențat, pentru că m-a făcut din chirurg neurolog, în primul rând.
I.V.: Cel mai mare prieten pe care l-ați avut?
C.B.S.: Eh, asta nu pot să spun, pentru că l-am avut profesorul Papahagi, chirurg, care a făcut liceul la Pitești, îl cunoșteam de acolo, și cu care am fost împreună o viață întreagă, până a plecat el în străinătate.
I.V.: Cea mai mare pasiune pe care ați avut-o? Psihologia, meseria…?
C.B.S.: Nu, medicina! Să vezi că îți vine un bolnav și îl faci bine, îți dă cea mai mare bucurie!
I.V.: Cea mai fericită zi pe care ați avut-o, care a fost?
C.B.S.: Astea sunt multe! Mi-a dat Dumnezeu multă fericire, așa că nu pot să spun care a fost cea mai mare.
Care este povestea inelului purtat de Constantin Bălăceanu-Stolnici de 89 de ani?
I.V.: Aveți un inel, știu că aveți un inel, pe care îl păstrați cu sfințenie de la bunicul dvs.
C.B.S.: E de la străbunicul meu.
I.V.: De când aveați zece ani.
C.B.S.: Bunicul meu mi l-a dat însă, e adevărat.
I.V.: Ce semnifică acest inel?
C.B.S.: O șevalieră obișnuită, aristocratică, cu stema familiei.
I.V.: Este o amintire sentimentală?
C.B.S.: E și sentimentală, sunt 89 de ani de când port inelul acesta.
I.V.: De 89 de ani!
C.B.S.: Da!
Personalitățile secolului XX, pentru Constantin Bălăceanu-Stolnici
I.V.: Dintre personalitățile istorice pe care le-ați cunoscut, care a fost cea mai proeminentă, cea mai importantă, pe care o considerați dvs. un model?
C.B.S.: Un model de personalitate istorică… greu de spus, Ioan Paul al II-lea.
I.V.: L-ați întâlnit!
C.B.S.: L-am întâlnit, da! La Palatul Patriarhal!
I.V.: Care este cea mai mare personalitate a secolului XX? Este Ioan Paul al II-lea?
C.B.S.: E una dintre ele! Și Churchill!
Cea mai frumoasă și cea mai grea perioadă din viața lui Bălăceanu-Stolnici: adolescența și bolșevizarea
I.V.: Care a fost perioada în care v-ați simțit cel mai bine?
C.B.S.: He, he, în adolescență! Nu am avut nicio grijă!
I.V.: Cea mai grea perioadă?
C.B.S.: A bolșevizării! Perioada ’48-’55, ’56, ’57. Urâtă perioadă, nici nu vreau să îmi aduc aminte. Dar am trecut peste ea, a ieșit bine.
De ce îi place Bucureștiul lui Bălăceanu-Stolnici?
I.V.: Sunteți bucureștean, v-ați născut aici și ați văzut evoluția și involuția orașului. Vă place Bucureștiul?
C.B.S.: Mie îmi place Bucureștiul! Îl consider un oraș plăcut și frumos! Are niște case superbe! Că nu e bine îngrijit e altceva, dar în orice caz, în anumite părți, s-au mai refăcut monumente, e un oraș care îmi place.
I.V.: Cum a apărut sintagma aceasta, micul Paris?
C.B.S.: Cred că au descoperit-o părinții mei, sau bunicii mei încă, pentru cartierele acestea centrale, care s-au dezvoltat cu arhitecți francezi, pe vremea lui Carol I. Lucrările acestea de tip parizian. Plus serviciile de tip restaurant, cofetăriile, prăvăliile, vitrinele, toate aveau parfum parizian. Și limba franceză care se vorbea peste tot.
Bălăceanu-Stolnici: „Sunt optimist în ceea ce privește viitorul României. În 1937 Viena era inferioară Bucureștiului, vă dați seama unde s-ar fi ajuns dacă nu venea comunismul?”
I.V.: Mai este România o țară francofonă?
C.B.S.: Nu! Generațiile actuale au devenit anglofone.
I.V.: Sunteți optimist în ce privește viitorul României?
C.B.S.: Eu, personal, sunt optimist, pentru că merge bine după mine. Că sunt momente dificile în lumea întreagă, că trecem printr-o criză de oameni politici, care nu sunt capabili să facă față situației și care au incorectitudine morală. S-au impus mai mult prin corupție decât prin eficiența politică, asta e altceva. Dar clasă intelectuală avem, oameni de știință avem, oameni care să producă ingineri, constructori, avem. Se construiește. Avem întreprinzători buni. Lumea asta economică, am observat că PIB-ul nostru crește cu 6,7%, e adevărat, mai mult prin servicii decât prin investiții, dar totuși, e un lucru care merge bine. Eu nu sunt din aceia care își pun cenușă în cap. Vai, România, e ultima țară! Nu! Merge bine, nu merge foarte bine, nu merge cum am vrea să meargă, ca Elveția, Germania, dar trebuie să nu uităm că avem o tradiție a burgheziei, chiar și Revoluția Industrială a venit târziu la noi. Au venit războaiele acestea. Dar dvs. știți că în 1937, am fost prima oară la Viena. Mi s-a părut un oraș provincial față de București, strada… cum erau îmbrăcați oamenii, vitrinele, mașinile. Bucureștiul era superior. Vă dați seama ce ar fi fost dacă nu venea comunismul…
I.V.: Deci în ’37 când ați băut cafea la Sacher, lângă Operă, acolo, vi s-a părut că era sub ce era Bucureștiul!
C.B.S.: Strada era sub București! Și acum, uitați-vă ce mașini circulă. Păi, străinii sunt uimiți când văd ce mașini circulă, restaurantele sunt bune, prețurile sunt cam mari, uneori mai mari ca la Paris, mâncare bună, viață frumoasă… Clasa politică m-a dezamăgit.
Proiectul de țară utopic al lui Bălăceanu-Stolnici: „Să se mai renunțe la corupție”
I.V.: Știți că se vorbește de un proiect de țară, noi aveam această obsesie a proiectului de țară, tot căutăm idei de proiect de țară.
C.B.S.: Da, da!
I.V.: A fost, desigur, un obiectiv, aderarea la structurile Nord-Atlantice. Și România este membru în Uniunea Europeană, e membru în NATO. S-au împlinit de curând 20 de ani de când suntem în NATO! Care credeți că ar trebui să fie viitorul proiect de țară al României, care să îi adune pe oamenii politici, să ne adune pe toți, ca să mergem în aceeași direcție? Care ar fi acest proiect pentru viitor?
C.B.S.: Eu nu sunt un economist. Dar aș vrea un singur lucru. Să mai renunțe la corupție. Există o statuie în București a lui Barbu Catargiu, cel care a fost asasinat. Prim ministru conservator. Ce scrie pe ea? Totul pentru țară, nimic pentru noi. Să avem o clasă politică mai onestă, că inteligenți sunt, capabili sunt, dar folosesc inteligența mai mult pentru interese personale. Deci proiectul de țară e utopic, o curățire morală a societății politice, a clasei politice, care, vedeți, s-a detașat. Există oameni, eu cunosc, profesional foarte buni, de mare calitate, ingineri constructori, oameni de afaceri, mari și mici, de mare calitate, dar să nu audă de clasa politică.
Verdict dur. Cum explică Bălăceanu-Stolnici confuzia ideologică dintre partide? „Conducătorii politici ai stângii s-au îmbogățit, ai dreptei au rămas. Toți sunt de aceeași calitate, au aceleași idei, să facă bani cât mai mulți!”
I.V.: De ce credeți că s-a topit diferența aceasta ideologică între partide, între stânga și dreapta, la noi și nu numai, căci nu e numai un fenomen românesc.
C.B.S.: S-a topit! Pentru că conducătorii politici ai stângii s-au îmbogățit!
I.V.: Și ai dreptei nu?
C.B.S.: Ei au rămas… de dreapta, și au venit ăștia peste ei! Toți sunt de aceeași calitate! Au aceleași idei, să facă bani cât mai mulți. Sunt bănci, să investească, ceea ce e bine. O mașinărie bună! Dar puțini se mai gândesc la cei săraci!
Doi din trei lideri politici europeni preferați de Bălăceanu-Stolnici sunt femei
I.V.: Care e liderul politic în plan european, mondial, pe care l-ați admirat?
C.B.S.: În primul rând pe Angela Merkel! Pe Churchill! Și pe doamna Thatcher. Lideri europeni!
I.V.: Lideri europeni! Ați scris mult și ați analizat problema sufletului omenesc. Ați avut recent o conferință.
C.B.S.: Da, da!
I.V.: Omul, oamenii, sunt mai degrabă virtuoși sau păcătoși? Ce face diferența, balansul între virtute și păcat? În natura umană?
C.B.S.: Eh, asta nu e o problemă a sufletului. Asta e o obligație a sufletului să facă distincția asta și să își ia deciziile în funcție de educația lui, de opțiunile lui. Nu e o problemă a sufletului. Sigur, sufletul e cel care ia decizii conform principiului liberului arbitru. Greu de spus chestia asta. Nu, nu se leagă.
Metaversul, cea mai gravă problemă a omenirii, în viziunea lui Bălăceanu-Stolnici: „Propune o viciere de organizare mentală”
I.V.: Care credeți că e cea mai gravă problemă pentru omenire astăzi?
C.B.S.: Pentru omenire astăzi, cea mai gravă problemă este alunecarea excesivă spre virtual. Sunt oameni care își petrec aproape toată ziua în activitatea lor în virtual. Apar lucruri foarte curioase, cum este acel metavers, ați văzut ce viciere de organizare mentală propune. Cred că ăsta e unul dintre pericolele cele mai mari, o înstrăinare din aceasta de tot, care poate duce la dispariția speciei. Apoi, un pericol foarte mare, consumul de droguri. Eu sunt luptător, așa cum mă vedeți. Este un flagel. În momentul de față e destul de mare, nu e încă un pericol al speciei, dar dacă va crește așa cum a crescut până acum, s-ar putea să aducă o difuzare atât de mare încât să împiedice supraviețuirea noastră ca oameni.
Bălăceanu-Stolnici despre criza spirituală a lumii: „60% din populație s-a desprins de spiritualitate!”
I.V.: Trăim așa cum zicea cândva, René Guénon, cu o criză spirituală a lumii?
C.B.S.: Da, trăim o criză spirituală a lumii, determinată în special de diminuarea spiritualității și o alunecare masivă spre o laicizare în unele părți, că 60% din populație s-a desprins de spiritualitate. Este o criză morală peste care se va trece în timp, dar e o criză care nu va aduce bine omenirii.
Alexandre Dumas și Walter Scott, autorii de top în tinerețea lui Bălăceanu-Stolnici
I.V.: Dacă ar fi să recomandați o carte, un titlu, un autor, unui tânăr, spirituală, de formare, care ar fi aceea?
C.B.S.: Nu aș putea să vă spun, că sunt atâtea cărți.
I.V.: Pentru dvs. care a fost autorul care v-a impresionat când erați tânăr?
C.B.S.: Când eram tânăr, autorul favorit era Alexandre Dumas. Dar de la care am învățat istoria Franței, așa romanțată cum este. Când eram tânăr, un autor admirat mult era Walter Scott, adică zona asta, nu de filosofie, de morală șamd.
Urările lui Bălăceanu-Stolnici pentru publicul Avangarda: „Să fie încrezători în viitorul României”
I.V.: De aventuri! Domnule Academician, mulțumesc mult, și în final aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc acest podcast, un ultim gând publicului meu.
C.B.S.: Să fie încrezători în viitorul României, fiindcă sunt convins că se va repara, și să facă eforturi să purifice puțintel clasa noastră politică și fiecare dintre dvs. să abandoneze câte puțintel din excesele din domeniul virtualului. Toată ziua țac, țac, țac! Este un lucru care deformează mentalul omului.
I.V.: Domnule Academician, mulțumesc mult!
