AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITAT: ACTORUL CONSTANTIN COTIMANIS

ionut si cotimanis

UN PODCAST DESPRE VIAȚA TRĂITĂ FĂRĂ A LUA DECIZII, LIBERTATEA DE A TE BUCURA DE PRIMUL LUCRU ÎNTÂMPLAT ȘI DATORIA DE A FACE ORICE CÂT MAI BINE CU PUTINȚĂ

 

Vocea lui este inconfundabilă și a fost, vreme de 25 de ani, vocea PRO TV. Duminica aceasta se aude la microfonul Avangardei, vorbind despre bucuria de a iubi, de a face artă pentru ceilalți, de a lucra, așa cum spune actorul, în viu. Teatrul este artă perisabilă, dar nu cunoaște bucurie mai mare pe lume în afara acestei vocații pe care a ales-o, deși profesia de arhitect părea că i se potrivește, încă de când a participat la proiectarea blocurilor din Calea Moșilor. Destinul lui era altul: avea să fie Ciumău sau Varlaam, în filmele românești, Avarul lui Moliere, pe scena Nottara, și Bebe Cotimanis în viața de zi cu zi. Invitat la podcastul Avangarda, Constantin Cotimanis mărturisește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, ce a însemnat filosofia lui de viață. Rețeta Cotimanis pentru o existență autentică înseamnă zero decizii: „Singurul lucru pe care trebuie să îl fac e primul care îmi iese în cale, și cât de bine pot!”. Marele actor destăinuie culisele unei relații formidabile cu mama sa, care nu i-a dorit o carieră anume, doar fericirea; povestește parfumul și gustul amintirilor din copilărie; explică, în exclusivitate, de ce între politică și actorie există o strânsă legătură – „fraierirea lumii” – cu o diferență: actorii sunt aplaudați de 30 de ani, politicienii dimpotrivă. Veți afla care e visul lui Bebe Cotimanis – un home mobile pentru Cotimanis Art – de ce tâmplăria și arta culinară rămân plăcerile lui vinovate, dacă există vârste ideale pentru a te îndrăgosti și care e inovația de care Bebe Cotimanis se face responsabil în lumea promourilor pentru filme. O ediție de excepție, o voce extraordinară, un actor înnăscut, un prieten al Avangardei.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://youtu.be/So0lZGL7TKc

Bebe Cotimanis, alintat de familie astfel după numele unui unchi căzut în armată. „Când m-am dus la cimitir cu bunicul, mi-am văzut numele pe o cruce. Am trăit un sentiment nu de spaimă, de moarte, de nedumerire. —Ce e mă cu mine, ce e cu asta? —Măi, noi după Bebe ăsta ți-am pus numele!”

 

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe Constantin Cotimanis. Bebe Cotimanis!

Bebe Cotimanis: Bagă!

I.V.: Constantin și Bebe Cotimanis! Mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea!

B.C.: Să știi că am acceptat cu greu pentru că nu stau în București, am fugit de București, mă felicit pentru chestia asta, și mi-e destul de greu să vin numai pentru un podcast. S-a nimerit să am o zi de filmare. Și nu știu, parcă ai vorbit cu ei să suspende filmarea din cauza vremii, pentru că filmam niște exterioare, așa că putem sta să vorbim mai liniștiți.

I.V.: Pe interior! Eu am făcut Teologie. Deci…

B.C.: Serios?

I.V.: Da! Bebe sau Constantin? De unde dilema asta?

B.C.: Măi, Bebe, am avut un unchi, care a murit pe front, la Tulcea. Când au intrat armatele inamice și primul care a murit săracul, pe front, a fost unchiul Bebe, Constantin Cotimanis, și Dumitru. Bunicul a făcut chestia asta, eram mic, cred că aveam vreo zece ani, și a spus haide să mergem la unchi-tu. Nu mi-a spus cum îl cheamă. E la Cimitirul Eroilor, că a picat în război, nu știu ce… și m-a luat și pe mine, l-a luat și pe frate-meu, pe Laurențiu. Ne plăcea cu trenul, frumos de tot. Și când m-am dus acolo, mi-am văzut numele pe o cruce. Am trăit un sentiment nu de spaimă, de moarte, de nedumerire. „Ce e mă cu mine, ce e cu asta?” „Măi, noi după Bebe ăsta ți-am pus numele!” Și îl chema Constantin Dumitru Cotimanis, dar i-am zis Bebe, că cine să apuce să te strige Constantin, hai la masă, unde ai fugit, Dumitre, sau mai știu eu ce…

I.V.: Tu când te strigi, cum te strigi?

B.C.: Eu? Bebe! Da, da, 100%. Dragoș Buhagiar spunea: „Constantin, ce mai faci?” Mi se părea atât de ciudat, că am colaborat la teatrul din Pitești cu Dragoș Buhagiar și: „Constantin, ce mai faci?” Mă uitam în dreapta, mă uitam în stânga…

I.V.: Dacă te întreba Bebe… Răspundeai! Când te-am sunat, curățai un tuci, așa mi-ai zis. Săptămâna trecută.

B.C.: Da!

 

Bebe Cotimanis, un talent în bucătărie! „Îmi place atât de mult să gătesc, că uneori mă deranjează actoria.”

 

I.V.: Cum adică? Bebe Cotimanis face din astea?

B.C.: Ionuț, Ionuț, Ionuț! Îmi place atât de mult să gătesc, că uneori mă deranjează actoria. Știi? Drept pentru care am vorbit cu Ruxandra Ion ca ăsta, personajul pe care îl interpretez, să fie un fost bucătar pe un vas de pescuit, nu știu ce, pe acolo, care s-a retras și gătește pește în dușmănie. Îmi și place peștele, să și gătesc, să și tranșez, și Ruxandra Ion mi-a făcut plăcerea asta, să inventeze, să intre în scenariu cu Marcel al meu, Marcel Pescaru, cu meseria asta, de bucătar.

I.V.: Îți place să gătești!

B.C.: Mult!

I.V.: Care e meniul ideal? Ce îți place să gătești cel mai mult?

B.C.: Îmi place să gătesc noutăți, să inventez, îmi place mult, mult!

I.V.: Să improvizezi!

B.C.: Să improvizez! Mult, mult! Nu spun ce. Uite, mai nou, acum, am dat o oaie să se facă pastramă. Nu atât că aș fi un mâncău peste măsură, deși ahahahah! Se vede!

I.V.: Trebuie să ne ridicăm…

B.C.: Dar îmi place să văd lumea bucuroasă când mănâncă ceea ce gătesc eu. Îmi place!

De ce s-a făcut argeșean Bebe Cotimanis? „M-am reîndrăgostit de Kira Kiralina” Cine este actrița alături de care faimosul actor trăiește o frumoasă poveste de dragoste?

ionut si cotimanis 1

I.V.: Dar din București de ce ai plecat? De ce ai fugit?

B.C.: M-am îndrăgostit!

I.V.: Ăsta da motiv!

B.C.: Da!

I.V.: De o argeșeancă!

B.C.: M-am reîndrăgostit! M-am îndrăgostit de Iulia Dumitru, care e Kira Kiralina, din filmul lui Pița.

I.V.: După Panait Istrati.

B.C.: După Panait… că Panait se dusese…

I.V.: Și ai ajuns în Argeș, și stați acolo.

B.C.: Stăm acolo! Am ieșit la pensie de la Teatrul Davila, am fost și am mai jucat un rol de manager al Teatrului timp de un an de zile. Mi-a ajuns!

I.V.: Nu chiar scurt metraj, dar nici departe.

B.C.: Nu, nu, nu, și manager cu scandal, așa, știi? Că mie îmi place teatrul. În restul nu prea mă bag.

I.V.: Și îți place în Argeș?

B.C.: Îmi place! Toată zona îmi place! Îmi place și am prieteni! Am întâlnit un prieten bun, cu care am făcut armata, George Caval, Dorin Caval, șeful Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Argeș, un om, o capacitate, un om serios, ceea ce îmi lipsește mie, nu sunt prea serios.

I.V.: Și eu am un prieten care și-a cumpărat o casă în Argeș, și tu mai ai un coleg, ați și jucat împreună, dacă ne gândim numai la Asfalt Tango! Mircea Diaconu, care stă în Vlădeni!

B.C.: Nu numai… și Florin Călinescu!

I.V.: Și Florin Călinescu!

B.C.: Ah, la Vlădești!

I.V.: La Vlădești, așa!

B.C.: La Vlădești, da, da, nu am apucat să ajung la el! am ajuns la Vlădești printr-un prieten care are acolo o fermă, nu știu ce, s-ar putea să îl cunoști, să te fi intersectat cu el, pentru că el răspunde de închisoarea de la Pitești. Înțelegi?

I.V.: Ai făcut un rol extraordinar în acest ultim…

B.C.: Da! Da! M-am apucat de chestia asta, să accept să joc, ticălosul ăla, cel mai mare ticălos al istoriei recente, contemporane, zic eu.

I.V.: Până la ticălos… Nu a fost teatrul prima iubire. Ai făcut – că am citit – un liceu de arhitectură.

B.C.: Da, prima promoție.

 

Actori și personalități culturale de la STACO, Școala Tehnică de Arhitectură: Mircea Diaconu, Aurelian Andreescu, Nicu Vladimir

 

I.V.: Cum s-a întâmplat? N-ai zice. Cum ai făcut arhitectura?

B.C.: Păi am făcut Liceul de Arhitectură. Nu am intrat la Liceul de Chimie de pe bulevardul Ion Șulea, care era aproape de casă, că eu stăteam pe Ion Șulea, și am făcut Școala Nouă Generală, cu un fotbalist extraordinar, cu Dragu. Dacă mai știi… Dar nu îl știi, că ești mult prea tânăr pentru…

I.V.: Din 1976, zona asta.

B.C.: Da, l-ai prins pe Dragu.

I.V.: Unde a jucat?

B.C.: La Progresul.

I.V.: Ah, la Progresul.

B.C.: Da, și juca, și era un mijlocaș extraordinar, coleg de clasă cu mine. Clasa a IX-a, generală. Și profesorul Nedelcu, pe care îl aveam profesor de sport, spunea: „Știi cum lovește Dragu mingea?” „Cum?” Am mai întâlnit expresia asta, pâine cu unt. E fantastic. Într-o perioadă în care mâncarea era cum era… Pâine cu unt! Mergea ca în unt! De ce a intrat și pâinea aici? Probabil ca să țină mai solid, să nu dai direct cu untul.

I.V.: Era mult circ!

B.C.: Da, da!

I.V.: Și ai făcut liceul de arhitectură!

B.C.: Da, da, Liceul de Arhitectură, și sunt tare mândru de asta. Ei au făcut în perioada lui Ceaușescu, Liceul de Arhitectură s-a făcut pe lângă STACO, Școala Tehnică de Arhitectură. Și sistematizare, și nu știu ce. Ăștia terminau liceul și făceau o școală tehnică de arhitectură, dar de obicei făceau ăia care nu intrau la Arhitectură. Erau îndrăgostiți de desen. Mircea Albulescu a făcut STACO. Aurelian Andreescu a făcut STACO. Școala Tehnică de Arhitectură are o vechime. Nu e imediat în zona… noi am terminat în 1976.

I.V.: Atunci debutam pe lumea asta, ca să zic așa.

B.C.: Atunci te-ai născut?

I.V.: Da.

B.C.: Eh, în 1976. A fost Doru Stănculescu, Școala Tehnică de Arhitectură. El a proiectat mobilier, și a terminat și Arhitectura, Doru. Am impresia că nu a terminat Arhitectura, a fost numai conductor arhitect, a terminat numai primii trei ani. Deci a circulat lume bună: Nicu Vladimir, din istoria folkului, era un om deosebit. Un folkist deosebit. Mulți, mulți!

 

Laurențiu Popescu, fratele lui Bebe Cotimanis, Prințul luminilor pentru Angela Similea. Cotimanis: „Mama nu spera nimic și nu voia nimic de la noi, decât să facem ce ne place.”

 

I.V.: Mama ta spera să lucrezi în construcții.

B.C.: Mama nu spera nimic și nu voia nimic de la noi, decât să facem ce ne place. Eu nu am mai întâlnit mamă de tipul acesta, părinte de tipul acesta. Foarte interesantă treaba. Îi mulțumesc, draga de ea! Nu a vrut să fac! Eu am făcut, s-a nimerit de am terminat armata când a fost cutremurul, în 1977. Și tata murind în 1968, mama, croitoreasă, noi trei băieți, Laurențiu Popescu, frate-meu, din prima căsătorie a mamei, operator la televiziune, director de imagine, cel mai premiat director de imagine de la televiziune, a făcut Festivalul de la Brașov, Festivalul Enescu, iarăși, deci era o capacitate! I se spunea Prințul Luminilor. Așa i se spunea. Angela Similea așa îi spunea.

I.V.: Mama ta a avut un atelier de croitorie.

B.C.: Un atelier particular de croitorie.

I.V.: A făcut rochii pentru Irina Loghin, pentru Ileana Sărăroiu…

B.C.: Pentru doamna Ghelmez. Soția lui Petre Ghelmez.

I.V.: Pentru Maria Ciobanu. O ajutai pe mama ta? Îți amintești momentele acestea?

B.C.: Da, da, o ajutam, că nu avea cine să probeze rochiile. Și cu toate astea am ieșit un om normal. Da.

I.V.: O ajutai, erai manechin, nu?

B.C.: Știi care e toată chestia? Și acum mi-ar plăcea să mă ocup de croitorie. Mi-am croit niște pantaloni dintr-un material de șezlong. Iarăși spun. Ai sărit niște etape, dacă te-ai întoarce, că știi că moda revine după nu știu cât timp, la Mamaia, la Colibri, acolo era unul, Remus, care era DJ la Colibri. Primii pantaloni evazați – ai auzit de pantaloni evazați, da? – eh, la noi, primii pantaloni evazați mi i-a făcut mama, 36 evazați! „Mama, e prea mult, te împiedici în ei!” „Nu, 36 evazați!” strânși pe fund, așa, și evazați în rest, din material…

I.V.: Ăștia sunt mai mult decât evazați, sunt evazioniști…

B.C.: Da, da, da, exact!

 

Adolescența lui Bebe Cotimanis, din atelierul de croitorie al mamei: „Eram un soi de sălbăticiune, așa, care se uita la alte sălbăticiuni”

cotimanis

I.V.: Dar pentru că vorbim, despre mama ta, spui undeva: „La 14 ani am plecat puțin de acasă vreo câteva zile. Mama m-ar fi primit și dacă aș fi fost plecat până acum. Sunt parte din mama. Ea nu mai e acum. La mine în casă circulau multe femei, dar eu eram un simplu copil, ușor obsedat de frumusețea femeilor care veneau la mama.” Ce înseamnă frumusețea în ochii lui Bebe Cotimanis?

B.C.: Păi stai puțin, că nu e în ochii lui Bebe Cotimanis. Eu eram ăla de atunci. Tânăr adolescent, îmi mijea mustața. Eram un soi de sălbăticiune, așa, care se uita la alte sălbăticiuni. Atunci începea atracția să se formeze, apropierea de sexul opus. Era frumos, palpitant, incitant.

I.V.: Dacă te gândești azi  la privirea de ieri, de atunci, cum e?

B.C.: Tare aș vrea să o mai am, știi, senzația aia de mâncău. Nu pot să asociez și nu văd de ce aș face-o. A fost o perioada foarte frumoasă. Îi mulțumesc mamei. A crescut trei băieți extraordinari.

 

Filosofia lui Bebe Cotimanis: zero decizii în viață. „Singurul lucru pe care trebuie să îl fac e primul care îmi iese în cale, și cât de bine pot!”

 

I.V.: Cum ai ajuns la teatru? A fost decizia ta. Exclusiv. După ce ai făcut Liceul de Arhitectură.

B.C.: Eu nu prea am luat decizii în viață. Când mi s-a ivit o posibilitate… eu nici acum nu iau decizii. Știi, vreau să fac aia sau aia. Nu vreau să fac nimic! Principiul, i-am spus asta și lui Dan Puric… „Bebe, ești într-un anumit fel.” „Băi, zic, am un singur principiu în viață. Singurul lucru pe care trebuie să îl fac e primul lucru care îmi iese în cale, să îl fac cât de bine pot. Gata!” Și programul meu, filosofia mea de cum trebuie  tratată viața, în toate evenimentele… nu, ce-mi iese în cale, dacă vreau să torn o bordură în locul ăla, eu trebuie să o torn cel mai bine. Înțelegi? Dacă fac un scaun, că îmi place, tâmplăria, dacă fac o masă, îmi place blatul ăsta de masă de aici… cred că e din fag! Nu, e imitație de fag, scuză-mă.

I.V.: Aici se vede omul care trăiește și recunoaște…

B.C.: Deci grosimea asta, de dedesubt, e pusă, dar e foarte frumoasă. Da! Îmi place să fac lucrurile cât de bine pot și dacă nu îmi place ceva cum iese, l-am luat și l-am aruncat. Îl mai fac sau nu-l mai fac. Dar nu îmi place să fac lucruri de mântuială.


Bebe Cotimanis, arhitect în altă viață?

 

I.V.: Nu regreți că ai făcut teatru, că…

B.C.: Nu, niciodată! Îi mulțumesc Celui de Sus că îmi câștig banii și fac o meserie care îmi place! Să faci ce îți place. Noi aici suntem într-un loc, că pomeneam de arhitectul Alexandru Beldiman, și de Mate Moise, vecinul meu de la Periș, că am o casă și la Periș, acolo, ei au proiectat, revoluționar, volumetric, cartierul ăla care are roșu, galben și albastru, îl știi? Ăla de pe Nicolae Caramfil.

I.V.: Da, nu departe de aici.

B.C.: Nu departe. Acum l-au încadrat. Cu Ramada, cu nu știu ce…

I.V.: Nu departe.

B.C.: Dar era o chestie, e un cartier extraordinar, proiectat de Sandu Beldiman și de Mate. Atelierul. BBM-ul…

I.V.: A fost și președintele Uniunii Arhitecților.

B.C.: Da, și pentru prima oară, au îndrăznit să revoluționeze întâlnirea dintre culori. Că de obicei, când vine muchie pe muchie, nu poți să pui o culoare aici și una în partea astalaltă. Adică am roșu aici și pe partea, unde se intersectează, albastru… și pe urmă galben! E cam tăietură în cașcaval, știi, așa se spune, și nu se face… eh, dar când o faci intenționat, e foarte interesantă treaba, pentru orice domeniu. Când ea devine regulă, începe să capete sens. Știi? Cum discutam cu dl. Beldiman, ne-am întâlnit de câteva ori și discutam despre arhitectura țigănească. Asta cu turnulețe, cu… știi, te respinge.  Pe mine mă respinge. Dar ei au circulat și au studiat partea asta de arhitectură țigănească, cu acoperișurile, cu burlanele… și a zis: noi am căutat arhitectură monumentală românească, de inspirație, și nu există așa ceva. A făcut un arhitect Casa de Cultură din Suceava. Porumbescu mi se pare că se cheamă. A făcut Casa de Cultură din Suceava. O frumusețe. Numai că a pornit de la o casă țărănească, cu elemente de pridvor, de nu știu ce, le-a făcut din beton, mari. Parcă își au locul, parcă nu-și au locul. Țiganii, cu instinctul pe care îl au, au nimerit un soi de arhitectură. Au nimerit, în primă fază, că pe urmă s-au inspirat de la Las Vegas, de nu știu unde, dar în primă fază…

 

Bebe Cotimanis: „Nu îmi place fenomenul manelelor, dar îl admir”

 

I.V.: Din instinct!

B.C.: Da, din instinct au făcut o arhitectură unitară. Și nu poți să o negi cum nu poți să negi manelele.

I.V.: Cum vezi fenomenul acesta?

B.C.: Manelele? Nu îmi place, dar îl admir. Poți să înțelegi chestia asta? Pentru că eu fiind născut, am trăit foarte mult în Ferentari. Și am trăit cu uite, muzică lăutărească, Ileana Sărăroiu, Maria Ciobanu, Fărâmiță Lambru, Romica Puceanu.

I.V.: Din Dâmbovița mulți, un embrion de muzică populară e acolo. Ileana Sărăroiu!

B.C.: Ce vorbești… ce vorbești! Doamne, ce muzică!

I.V.: Deci nu trebuie privită cu aroganță și cu superioritate!

B.C.: Nu, nu, nu! Doamne ferește, nu!

I.V.: Nu sunt numai Bach și Beethoven pe lumea asta.

B.C.: Un mare chitarist al nostru, soțul Silviei Dumitrescu, spunea ce contratimp au în ei, ce nu știu ce, că trebuie să faci Conservatorul și să exersezi vreo 4-5 ani ce îți face un puști. Tra-bla-bla-bla! Deja dă în jazz, dă în ce vrea el, fiindcă e înnăscut!

Blocurile de pe Calea Moșilor, proiectate și de tehnicianul Bebe Cotimanis

I.V.: E adevărat că blocurile de pe Calea Moșilor au legătură și cu tine?

B.C.: Ohoho! Da, au legătură! Da!

I.V.: De ce te întreb? Pentru că nașii mei de botez au cumpărat pe vremuri un apartament într-unul din primele blocuri.

B.C.: Ia zi!

I.V.: Unul dintre primele blocuri, vis-a-vis de fostul Cinematograf Miorița, acum se cheamă Cinematograful Europa! Chiar când începe Calea Moșilor cu Carol.

B.C.: Știu! Unde era Restaurantul Decebal, sau cum?

I.V.: E Burebista, peste drum!

B.C.: Da, ăla e! La ăla am lucrat. Eu fiind tehnician proiectant de arhitectură, am lucrat cu arhitectul Mihai Caudiș, care acum este plecat în America, Dumnezeu să îi dea sănătate. Ne-am împrietenit, ne-am dus la pescuit împreună. Și am și stat în același atelier de proiectare, în București, pe strada Academiei, la secția 5.

I.V.: Deci Arhitectul Cotimanis e prezent.

B.C.: Nu arhitect. Tehnician!

 

Cotimanis, parte din generația Proiect București. „Acolo l-am întâlnit și pe Dan Puric”

 

I.V.: După aceea, când ai mers la facultate, îți amintești care era atmosfera? Ce promoție erai? Când ai terminat?

B.C.: Iar apeși pe clapa timpului… Și trebuie să îmi calculez. Dacă mă întreabă cineva când ai terminat școala generală zic: „Stai așa!”

I.V.: Nu merge simplu.

B.C.: Până la 7 ani, așa, nu am rămas repetent… Am terminat în ’86. Da! În ’86 am terminat, la seral. Prima promoție de teatru la seral! M-am nimerit că am lucrat în continuare un timp la Proiect București și am putut să îmi întrețin  și eu familia, să contribui și eu, alături de mama, frate-miu, Laurențiu, era încă la Facultate la IATC, la Imagine. Și ajutam, era bine acolo. Ne-am înțeles bine!

I.V.: Dacă ar fi să îmi spui un singur profesor care te-a impresionat…

B.C.: Vrei să îți spun un profesor! Care m-a impresionat…

I.V.: Mare pentru tine!

B.C.: Mare pentru mine, mare și pentru Dan Puric, mare și pentru Ionel Mihăilescu, și pentru Petre Nicolae, Traian Ailenei! Este profesorul nostru, care a fost la Proiect București, a pregătit brigada, și prin brigada de la Proiect București, vrând să fug de muncă, și mai zdrăngăneam și la chitară, împreună cu niște prieteni, nu știu ce, am făcut o brigadă artistică. Și am spus: „Vino! Că e un om extraordinar. Traian Ailenei!” „Nu am auzit de el!” A fost și asistentul lui Dem Rădulescu! Și în Piața Cosmonauților, Lahovari, acum, era Școala Populară de Artă. Și Traian Ailenei ne-a invitat și pe noi, membri Proiect București,  membri brigăzii, să asistăm la cursuri. Eh, și de acolo s-a legat teatrul pentru mine. Acolo l-am întâlnit pe Dan Puric. Acolo l-am întâlnit pe Ionel Mihăilescu.

I.V.: Cu Dem Rădulescu ai făcut?

B.C.: Nu, a fost Petrică Vasilescu, și am terminat cu Mihai Mălaimare. Pentru că Petrică Vasilescu a plecat să se opereze în Suedia, o operație care l-ar fi costat foarte mult aici. A fugit din țară, s-a operat acolo! Dumnezeu să îl odihnească unde e!

 

De ce crede Bebe Cotimanis că actoria e întotdeauna pentru celălalt? „Să spun că fac meseria asta pentru mine și nu o fac pentru alții, ar fi o tâmpenie.”

 

I.V.: Ai sentimentul că ești mai respectat ca artist înainte de Revoluție sau după Revoluție?

B.C.: Nu mă interesează… Ionuț, nu mă interesează! Respectat ca artist… păi, pe măsură ce am avansat și eu în meseria asta, să o spun că o fac pentru mine și nu o fac pentru alții, ar fi o tâmpenie. Că o fac pentru alții, pentru mine publicul e principalul partener. Și asta a spus-o Bibanu, Dem Rădulescu. Cine e, dragă, partenerul tău? Partenerul vostru, cine e? În paralel, el, Dan Puric, Maia Morgenstern, Roxana Ionescu, Teo Corban, Lică Gherghilescu, nu mai știu cine era pe acolo, Radu Iordănescu, mai erau, pe acolo… Și a zis: „Dragii mei, principalul partener al vostru, dar principalul, nu că te arunci în el, e publicul! Și tot ce judeci tu… nu era adeptul peretelui pe care îl pui în față, și tu îți vezi de ale tale, iar publicul se uită la tine ca la televizor. Tu îți trăiești intens toate alea… tu joci pentru el, pentru că tu ai un mesaj pentru public, nu ai un mesaj pentru partenerul tău. Prin intermediul – având loc dialogul, conflictul, prietenia între parteneri, pe scenă, trebuie să ajungă în public un anumit mesaj că altfel joci degeaba. Și teatrul nu ar mai fi, nu și-ar mai avea sensul. Actul de cultură, dacă nu e făcut pentru cel care îl privește. Și a spus: în sensul acesta este publicul cel mai important partener. Nu știu de unde am pornit…

 

Băiat rău în filme, băiat bun pentru public. Bebe Cotimanis: „Cu toate că am jucat tot soiul de nemernici, publicul mă iubește. Simte ceva că nu aș fi eu nemernicul ăla de acolo”

 

I.V.: De la respectul care se acordă artiștilor.

B.C.: Eu m-am apropiat ușor de public, cu toate că am jucat tot soiul de nemernici, publicul mă iubește. Simte ceva că nu aș fi eu nemernicul ăla de acolo… un public mai educat, că întâlnești și publicul ăla de acolo care traversează strada când mă vede, că ăsta e om rău… Știi că a pățit-o Ștefan Iordache?

 

Ștefan Iordache, luat drept om rău de un vecin spectator la teatru, care a neînțelegând diferența dintre artă și realitate, a crezut că poate comite atrocitățile lui Richard al III-lea

 

I.V.: Nu…

B.C.: La Gruiu, la el, avea un vecin. Nea… Cutare. Și l-a dus, povestește, Ștefan Iordache, la teatru. Zice să îi ducem și pe ăștia la teatru, totuși, ne-au văzut la televizor, ne-au făcut nu știu ce… și la ce l-au dus… La Richard al III-lea! Și i-au luat cu mașina, Mihaela Tonitza și cu Ștefan și i-au dus acolo. „Unde și cum e și trebuie să vorbim?” „Nu, băi, stați liniștiți, aveți locurile alea, și nu vorbiți, stați liniștiți!” Și n-au vorbit. Și era Richard al III-lea. Povestește: „În mașină, așteptam să aud reacția lui nea… vecinul meu. Și mă uitam în retrovizoare… Ehe! Îi fac eu. N-a vorbit tot drumul. Ți-a plăcut? Neveste-sii: bre, matale ți-a plăcut? Se uita la bărbate-său dacă să zică ceva sau să nu zică. Și când au coborât la Gruiu, au coborât din mașină de parcă au scăpat de Richard al III-lea, înțelegi? Nu că au ajuns cu vecinul acasă. Și au zis: Nea Fane, iartă-mă că ți-o spun, dar ești om rău! Și a plecat, dar până să-l convingă că n-are legătură cu chestia asta… Deci cum te tratează lumea!

I.V.: Și în cazul tău, biografia ți-a fost nu afectată dar influențată de rolurile pe care le-ai jucat.

B.C.: Întotdeauna.

I.V.: Se întâmplă asta. Publicul vede, face o îngemănare între cele două planuri.

B.C.: Da. Nu e actorul, genul meu de actor, care trec prin mine toate personajele, și încerc să găsesc în mine până și răutatea pe care o bag în ăla. Nu numai bunătatea, filosofia, ce am citit din cărțile astea, încă nimic și încă nici nu le văd bine, că ochelarii sunt acolo. Toate le băgăm în noi, cum faci vinul. Ai niște filtre. Cu cât e mai natural, cu atât e mai bine. Că și acolo, poți să pui filtre artificiale și filtre de pânză. Treci prin tine, treci cu sinceritate prin tot ce ai citit și prin tot ce ești tu. Și rezultă… publicul simte că nu ești tu și că ai o atitudine față de…

 

Mărturie exclusivă. Bebe Cotimanis: „Trecând personajele prin filtrul meu, acasă încep să am frânturi de comportament. Deviații, știi? Îmi cer scuze femeilor care au fost în viața mea și sunt în continuare, și copiilor, că uneori mai sare câte un mitocan.”

 

I.V.: Îți place să mergi în viață mult timp însoțit de un personaj? Sau îl arunci repede și vrei să schimbi, să vină altul?

B.C.: Nu, nu, nu, stai! Vezi, uite, acționează neamțul. Nu sunt un om tocmai confortabil. Că trecând personajele prin filtrul meu, acasă încep să am frânturi de comportament. Deviații, știi? Îmi cer scuze femeilor care au fost în viața mea și sunt în continuare, și copiilor, și nu știu ce, că uneori mai sare câte un mitocan. Știi? Te miri când. Ușor, așa. Mă surprind vorbind și cu cuvintele lor, cu starea pe care o au, pentru că suntem… dacă suntem ceea ce mâncăm, cum spune un doctor nutriționist, actorul este și ceea ce joacă.

I.V.: De ce spui: „nu e ușor de trăit cu mine?”

B.C.: Nu e ușor!

 

Parteneri pe scenă, parteneri în cuplu. Bebe Cotimanis despre relația cu Iulia: „Ne certăm de 4 ori și ne împăcăm de 5”

 

I.V.: Dar de ce nu e ușor?

B.C.: Nu e ușor de trăit cu un actor. Un actor care își face meseria cu pasiune. Nu cred că este ușor. Uite, m-am nimerit acum cu Iulia că este și ea actriță. Înțelege și ne mai înțelegem. Ne certăm, ne nu știu ce, dar ne împăcăm de fiecare dată. I-am mai spus și ei: „Știi care e norocul nostru? Ne certăm, avem conflicte, vis-a-vis de meserie, de viață, de ce credem noi despre lume și viață, vorba aia, numai că ne certăm de 4 ori și ne împăcăm de 5. Ferească Sfântu’ să ne împăcăm de mai puține ori decât ne certăm.” Și ne certăm brusc! Știi cum? După ce ne-am făcut damblaua: au! Și după aia ne-am luat în brațe și ne-am împăcat. Suntem niște ființe ciudate. Privite din exterior. Să îți mai spun o chestie. Ne-am mutat la Bogați, aici. Vecinii, mulțumiți că a venit marele actor, maestru, cine, tu, Varlaam, ia uite, ăla a venit, Ciumău…

 

Vecinii lui Bebe Cotimanis: „Se ceartă mereu cu aceleași vorbe”. Riscurile repetițiilor de acasă, când vecinii nu disting teatrul de viața de zi cu zi

 

I.V.: Aici cam intimidant să apară Ciumău.

B.C.: Da, da, da… și s-au lămurit că sunt om de treabă. Ce nu au înțeles ei, e că noi ne-am făcut o casă pe piloni. Astă vară am terminat-o. Și am început să repetăm în ea. E un salon. Casa artelor. Am zis așa, și acolo ne repetăm noi piesele. Am repetat cu geamurile deschise. Cineva avea grijă de casa noastră. Ăla a încercat să vină și noi repetam. O scenă de conflict. O ceartă, că nu știu ce… și ăla nu a mai venit să facă curat în curte. Avea la poartă, nu știu ce… și nu a mai venit, „nu ne băgăm”. Vecinul, de vis-a-vis, nu ăsta care avea grijă, și l-a anunțat: „Iar s-au certat și azi!” „Când, mă?” „După 10, 10 și ceva, când  ne trezeam noi! Dar știi ce e ciudat, bre, se ceartă cu aceleași vorbe!” Ionuț, îți dai seama ce însemna pentru ei? Cu „pleacă de aici, să nu te mai văd în viața mea!” „Ești o femeie mizerabilă! Amară, tristă și scârbită, cât am fost căsătorit cu ailaltă, mă întrebam ce a găsit la mine dar și ea se întreba… acum nu vreau să mai… vreau să mi se întâmple, ai înțeles?” Băi, să auzi asta, o dată, de două ori, de trei ori, că și ele se repetă de mai multe ori, na! Ai impresia, băi, e nebun, dar e dus cu pluta total. S-au lămurit până la urmă și ne acceptă. Că și ei dau muzica tare când dau petreceri și repetă aceeași melodie.

 

Cotimanis despre relația dintre teatrul politic și teatrul artistic. „Noi avem meserii asemănătoare. Fraierim lumea. Numai că pe noi oamenii ne aplaudă de treizeci de ani”

 

I.V.: De ce crezi că dintre toate breslele din lumea culturii, actorii sunt cei mai iubiți? Ăsta e un fenomen de care sunt sigur.

B.C.: Ionuț, fii atent aici. Ai făcut politică.

I.V.: Și încă mai fac.

B.C.: Bravo, tată, treaba ta!

I.V.: Poate o să mai fac!

B.C.: Fii atent aici! Eu am avut conflicte cu oamenii politici ai Argeșului. Conflicte! Nu le-am tratat niciodată cu seriozitate. Aveți o muncă foarte grea. M-au declarat prost manager, știi, interimar. Nu ne înțelegeam! Am nimerit și în pandemie cu toată chestia asta… oricum! Teatrul a avut mai multe încasări în pandemie, când se respira din când în când cu 30%, 50%, 60% etc. în orice caz, eu sunt manager artistic, nu contabil. Avem serviciu de contabilitate. Nu mă pricep, nu fur. Mai mult, propun ca pentru fiecare leu luat să se facă un an de pușcărie. Iiiu! Au amuțit cu televiziunile cu ei acolo. Și i-am spus președintelui: noi avem meserii extrem de asemănătoare. Fraierim lumea! Numai că, păcălim lumea, în campanie electorală etc. numai că pe noi de 30 și ceva de ani, ne aplaudă întruna, și pe voi…

I.V.: Se și spune actori politici.

B.C.: Da, da… am fost, cum s-a încercat atragerea mea în politică. Nu mă pricep.

 

Frumusețea de a fi actor, în ochii lui Bebe Cotimanis: „Noi lucrăm în viu, e o artă perisabilă”

 

I.V.: Am văzut că ai stat în afara fenomenului. Dar de ce crezi că relațiile astea dintre public și actori sunt mai puternice decât cele dintre public și scriitori sau artiști plastici? Sau compozitori?

B.C.: Noi lucrăm în viu. E o artă perisabilă. S-a terminat piesa, s-au terminat și toate astea. Omul vine la teatru și vine cu o bucurie extraordinară. Am avut prieteni doctori, care nu au fost la teatru. Deci doctori buni, renumiți, nu s-au dus la teatru! Se duceau la muzică simfonică, se duceau la concerte, să nu știu ce, cântau, dar nu s-au dus la teatru. Am îmbolnăvit de teatru! Teatrul este, cum să spun eu, dacă faci actorie o faci în primul rând pentru teatru! Apoi pentru film!

I.V.: Tu ești mai confortabil pe scena teatrului sau pe platoul de filmare?

B.C.: În amândouă mă simt foarte bine. Numai că pe scenă mă încarc. Mă încarc pe scenă! Eu plec, chiar dacă vin obosit, la Teatru, nedormit, din varii motive, nu vă gândiți la băutură, că urăsc, să te duci puțin ciupit la spectacol, acolo, că…

 

De ce s-a suspendat una dintre reprezentațiile piesei Viața ca un Vagon cu marele comediant Mitică Furdui? Bebe Cotimanis: „Nea Mitică era pe masă, dansa, iar publicul care ieșise, zicând că dacă tot am pierdut spectacolul, să te duc la restaurant, l-au găsit pe Mitică așa-zis bolnav…”

 

 

I.V.: Cum au făcut mari actori, pe care îi cunoaștem. Uriași unii dintre ei. Știm amândoi…

B.C.: Da, Dinică niciodată nu bea cu o zi înainte de spectacol. Dar bea imediat seara. După spectacol. Rauțchi niciodată nu s-a urcat beat pe scenă. Le plăcea alcoolul! Cozorici, iarăși. Emanuil Petruț. Nu au venit! Există unul, Dumnezeu să îl odihnească, Mitică Furdui. A murit la Paris. Juca… ce chestie, am mai povestit acum câteva zile chestia asta! A uitat că are spectacol și era la Teatrul Mic. Juca Viața ca un Vagon. Apărea pe locomotivă. Era one man show. Pe o șină acolo, și mergea nea Mitică: „Aha, bine v-am găsit!” A uitat că are asta. Era la Berlin. Berlin, restaurantul.

I.V.: Pe Sărindar, după Hotel Capitol.

B.C.: Da, vis-a-vis de Capșa. Și Nea Mitică stătea acolo și vine regizorul: „Nea Mitică, ai spectacol!” „M-am luat cu băieții”… Era în vremea lui Ceaușescu. Au încercat! L-au spălat, l-au dușuit cu nu știu ce, l-au pus pe locomotivă. Nu mergea, o lua într-o parte, cu toate alea! Nu se poate! Și regizorul tehnic, care a fost regizor tehnic trei ani mai târziu la noi, a zis: „cine anunță publicul? Că e sala vândută!” Discutăm de Mitică Furdui, unul dintre cei mai mari actori de comedie ai noștri. „Nea Mitică, du-te acasă!” „Cum vă descurcați cu…. vă descurcați, da?” Și iese regizorul tehnic, asta era formula: „Din cauza îmbolnăvirii unui actor, în această seară nu putem juca spectacolul.” Numai că el era singurul! Și s-a dus și și-a continuat petrecerea. S-a dus la Berlin că erau prieteni acolo, cărora le spusese: „Termin spectacol și mă întorc. Da?” „Da!” „Mitică, nu te așteptăm noi?” A ieși, imediat, într-o juma de oră era la loc. A ieșit, cu lăutari, nu știu ce, nea Mitică era pe masă, dansa, iar publicul care ieșise, zicând că dacă tot am pierdut spectacolul, să te duc la restaurant, l-au găsit pe Mitică bolnav…

I.V.: Evoluând!

B.C.: Evoluând la restaurantul Berlin!

 

De ce contrazice Bebe Cotimanis un studiu făcut la Berlin despre motivația venirii publicului la teatru? „Mi se pare bolnav de formalism! Publicul vine la teatru ca să trăiască ceea ce nu a apucat să trăiască.”

 

I.V.: Înainte de a ne întâlni, acum am văzut, a apărut o anchetă în revista Cultura, pe baza unui studiu făcut de o universitate din Berlin, de ce vine publicul la teatru, să îți zic care sunt răspunsurile oamenilor. Să te întreb dacă te regăsești sau crezi că sunt alte motive.

B.C.: Ia spune, că sunt curios!

I.V.: Interesul pentru cultură, entertainment de bună calitate, experiența life, atmosfera plăcută, calitatea artistică, scop educativ, impresii surprinzătoare, un actor sau un regizor, vin pentru cineva anume, inovație contemporană, pentru socializare, pentru a face ceva extraordinar, pentru a spune altora, un mesaj politic, pentru a cunoaște oameni. Crezi că astea sunt răspunsurile? Atenție, e o anchetă făcută pe foarte multe teatre europene. O să îți dau linkul, astăzi am văzut-o.

B.C.: Interesantă! Nu privesc fenomenul așa. Mi se pare bolnav de formalism. Și am căutat un motiv esențial, întotdeauna caut chestia asta. Publicul vine la teatru ca să trăiască ceea ce nu a apucat să trăiască. Să trăiască iubiri tumultoase, complete, periculoase, să trăiască lupte de care s-a ferit toată viața. Totdeauna vine la teatru ca să-și completeze viața. Ceea ce nu a avut. Eu asta cred despre teatru. Mai este o chestie. Când au apărut știrile astea de la ora 5, te întrebi de unde vine impactul. Eu le știu, de când am intrat în PRO TV.

 

Fenomenul Știrile de la ora 5. Cotimanis: „Lumea se simte confortabil că nu pățește ce a pățit celălalt”

 

I.V.: Erai acolo!

B.C.: Eram acolo, și au intrat știrile de la ora 5 numai cu nenorociri. Și au zis: au un rating foarte mare! Cum, măi, că sunt nenorociri! Și am vorbit cu cineva priceput în domeniu, că nu au venit în România direct… lumea se simte confortabil că nu pățește ce a pățit celălalt. În teatru regăsim chestiunea aceasta.

I.V.: E și privirea asupra morții, cumva, pentru că nu conștientizezi, te uiți mereu la vecinul, la o rudă îndepărtată, la un prieten din copilărie, dar nu te gândești că într-o zi ți se va întâmpla ție. E o privire de sus. Așa e și cu știrile alea. Că știrile de la ora 5 sunt despre moarte. Bun, amestecul de can-can, anecdotă cu moartea.

B.C.: Măi, dacă se aruncă unul de la etaj, într-o zi, într-o vineri, în acea vineri s-au aruncat 100, 200, 300, în funcție de toate știrile de la ora 5, fiind o singură persoană care s-a aruncat de la etaj.

I.V.: De ce răul vinde, captează, și nu binele?

B.C.: Din motivul acesta, că nu pățești tu. Că nu pățești tu!

I.V.: Binele e mai greu de construit?

B.C.: Pentru bine îți trebuie cultură! Să privești binele, frumosul, ai nevoie de ceva cultură. Sau nu neapărat de cultură. Ai nevoie de o…

I.V.: Înțelegere!

B.C.: De un suflet curat, nemurdărit.

 

Parfumul amintirilor pentru Bebe Cotimanis: „Acum că vorbesc eu, nu. Când sunt surprins, captez și mirosul. Captez și mirosul! Și gustul!” Despre copilăria cu miros de lemn tăiat

 

I.V.: Când vorbești de un suflet curat, spui undeva: „am avut o copilărie atât de frumoasă că îi simt mirosul uneori!”

B.C.: Da, Ionuț!

I.V.: „Miroase a lemn tăiat. Probabil de asta sunt îndrăgostit de tâmplărie. Miroase a halva, a lemn proaspăt tăiat, deci simt mirosul copilăriei. Pe lângă asta, simt mirosul locomotivelor cu abur.” Dacă ai putea să dai timpul înapoi, care ar fi amintirea cea mai pregnantă a copilăriei tale?

B.C.: Vreau să spun o chestie. Am o fantezie, cred că ieșită din comun. L-am trimis pe fie-meu, nu mai știu unde eram, în Bulgaria, în Grecia, în Turcia, nu mai știu unde eram. Și s-a dus la cinematograful 5D, 6D, ăla, de dacă ai o apă, te și stropește puțin.

I.V.: Ești acolo!

B.C.: N-am intrat. L-am așteptat pe el. Când pomenesc de un lucru, îl am cu totul. Acum ai pomenit de asta. Mie mi-a venit mirosul de lemn. De la depozitul de lemne, de pe șina de tren din Ferentari, mirosul de halva, de la fabrica de halva, Delicia se numea, și era lângă Tehnic Club, pe Șerban Vodă. Înțelegi? Tot! Tot! Dacă eu îți pomenesc că vreau să prăjim niște mici, deja îl simt pe Cocoșatul, nu știu cum ajunge până aici. De la o vârstă, mi s-a întâmplat chestia asta. Acum că vorbesc eu, nu. Când sunt surprins, captez și mirosul. Captez și mirosul! Și gustul!

 

Pariul Cotimanis: Nu există trecut, doar prezent continuu

 

I.V.: E bine să ne întoarcem în trecut din când în când? Ne afectează prezentul?

B.C.: E inevitabil să te întorci în trecut. Eu prefer să nu mă întorc în trecut, dar inevitabil ne întoarcem, pentru că avem nevoie să ne întoarcem la experiența din trecut. Mai ales în meseria noastră! Noi pe ăla ne bazăm! Pe trecutul nostru, pe experiența noastră. Dar de fapt, știi ceva? Nu e trecut, e prezent continuu!

I.V.: Ne influențează.

B.C.: E prezent continuu! Nu există trecut, nu există prezent, nu există viitor. E prezent continuu.

 

Războiul comediei împotriva prostiei, de Bebe Cotimanis. Ecuația politică a României: cu cât oamenii sunt mai triști, sunt mai ușor de manipulat

 

I.V.: Ai o piesă, Cafeaua Domnului Ministru. Relativ recentă… Sigur, ca unul care a băut vreo 17 luni cafeaua asta, a fost un pic frisonant când am văzut, și tu spui acolo că declanșezi războiul comediei împotriva prostiei, împotriva celor care ne vor triști.

B.C.: Da, da!

I.V.: De ce?

B.C.: Ăsta era un promo, l-am inventat într-o zi!

I.V.: De ce ne vrea cineva triști?

B.C.: Păi cum? Suntem mai ușor de manipulat! Băi, dar tu ești om politic, și nici nu îndrăznesc să vorbesc cu tine 100% sincer…

I.V.: Dacă vrei, schimbăm…

B.C.: Sărim gardul…

I.V.: Că așa e la astea…

B.C.: Sărim gardul, da, da…

I.V.: Ne schimbăm locurile…

B.C.: Nu, ne vor triști… oamenii triști sunt mai ușor de coordonat.

 

O voce inconfundabilă: Bebe Cotimanis. „Nu e nicio lucrătură la mijloc”

 

I.V.: Dar de unde ai moștenit vocea asta extraordinară?

B.C.: Nu. Nu e nicio lucrătură la mijloc, ca să zic așa. Aveam un profesor excepțional de dicție, Gafton! Dl. Gafton. Și nu m-am dus acolo. Noi eram câțiva cu voci înnăscute. Nici Mihai Sandu Gruia nu s-a dus. Și Gruiță are o voce… ne-am nimerit în aceeași clasă, că m-ai întrebat de generație! Iuliana Ciugulea, Cristina Oprea, Elena Manoliu, erau fetele. Stelian Nistor, mi-a părut rău și îmi pare rău că nu mai face teatru, un actor de excepție, de un comic, extraordinar…

I.V.: Și la PRO TV, la începuturile PRO TV-ului, și la Nottara!

B.C.: Și la Nottara, da. Îmi pare rău că nu mai face, ar fi fost de succes! Stelian Nistor, Petrică Panait, cel mai mare recitator de Sorescu pe care l-am auzit vreodată! Profesorul Petrică Vasilescu îl punea, când cădea weltanschauung-ul, „Petre, ia, zi Sorescu!” „Nu mai pot, domnule profesor!” „Zi Minunea!” „Tot Minunea? Nu mai vreau, domn profesor!” L-am considerat și îl consider pe Petrică Panait, cum era atunci, mai bun recitator decât alții, care s-au lansat cu Sorescu. Fiind oltean 100%! Cum vedea olteanul poezia în simplitatea lui, poezia lui Sorescu… Petrică Panait, Stelian Nistor, mai era unu, Eu.

I.V.: Deci vocea nu e un secret, nu e o moștenire.

B.C.: Nu, nu…

 

Bebe Cotimanis, un obicei al lecturii: „După ce mă regăsesc, îmi pun cartea pe piept așa, și simt că intră în mine ce am aici”

 

I.V.: Ție ce îți place? Dacă ai spune un poet, pe care îți place să îl reciți, care ar fi acela?

B.C.: Eminescu! Shakespeare! Da… din Eminescu și Nichita Stănescu! Am uitat de chestia asta. Am citit Noduri și semne, am declarat asta undeva, am stat la coadă când a apărut volumul Noduri și semne, la Librăria Eminescu, și la Librăria Sadoveanu, în același timp, că nu știam dacă prindem. Și arhitectul Mihail Cautiș mi-a luat. Eu n-am prins. Mi-a luat Noduri și semne. S-a întâmplat în anul când eu am dat la Teatru. De acolo mi-am luat poeziile, că erau scurte. Am luat Nichita, și în rest, ce am mai prins și eu. Noduri și semne o am și acum în bibliotecă, și o citesc și o recitesc, ca pe un roman. Așa am văzut. Am intrat, am prins spiritul lui Nichita, imaginea pe care ne-o dăruia! Înțelegi? Așa, că e clar că era o simbioză între faptul că el consuma alcool, unii au scris sub drog, alții sub asta, dar era un tot! Nichita era Nichita! Și l-am citit și îl recitesc atunci când nu mă mai regăsesc în mine, când mă arunc în foarte multe chestii, pun mâna pe un volum de poezie. Poate să fie și Minulescu, dar îl am pe Eminescu. În Eminescu… nu am apucat să îl citesc pe tot. Dar îl iau și îl deschid cum deschide popa cartea sau vrăjitoarea. Pac!

I.V.: Acolo!

B.C.: Da, acolo! Și citesc și mă regăsesc și încep să respir. Mai am un obicei, Ionuț. Când citesc foarte greu și dacă asta e cartea, am luat, am citit, am citit, am ajuns la înțelegere, la oboseală, am ajuns și îmi place o idee. Mă regăsesc într-o idee, în două versuri, în trei, în patru. În trei pagini… și după ce mă regăsesc, îmi pun cartea pe piept așa, și simt că intră în mine ce am aici. Uite aici! Pe la lingurică! Simt că intră în mine! Am stins veioza și dorm cu cartea pe piept! Mama, săraca, într-o dimineață, a venit și m-a găsit uite așa, eram în pat, cu un zâmbet pe buze… numai că n-a țipat! Îți dai seama, săraca!

I.V.: Ai speriat-o pe mama!

B.C.: Și i-am zis: „Mamă, uite, am descoperit chestia asta!” „Te rog eu, nu mai… că e semn rău!” Eh, nu pot. Nu e semn rău, e semn foarte bun.

 

A fi apt de a fi mai fericit decât ești. Rețeta Cotimanis: „Am tâmplărit!

 

I.V.: Pe lângă poezie, la care te întorci, care sunt lucrurile care te țin în viață atunci când îți e greu? Cele mai importante lucruri pentru tine care te mențin pe linia de plutire?

B.C.: Atunci când îmi e greu, când nu mai înțeleg, legat de meserie, de toate astea, sunt momente… sunt un om destul de confortabil cu mine. Dar sunt momente când îmi este greu. Fug, și mă arunc în tâmplărie! În tâmplărie, cel mai rapid. Am o grămadă de proiecte pe care vreau să le fac acum. Construiesc atelierul de tâmplărie, vin vecinii să toarne betoane, să facă… am piese, aparate pentru trei ateliere de tâmplărie. Și scap în tâmplărie. Îmi place! Ultima oară am făcut un fund de lemn. Mario Grosu, unul dintre marii coregrafi ai noștri, care trăiește la Cluj, a avut premiera acum și trebuie neapărat să vezi, sper să aduc în București Scaunele lui Eugen Ionesco, numai dans. Cristi Nedea a făcut regia. Scaunele! Am mai făcut cu el, de aia zic, a văzut un fund de lemn… are farfurii, are tacâmuri, are nu știu ce, dar gătește la nivel așa…pfu! și are un fund de lemn cam atât de mare, de 1m pe 80 și noi mâncăm pe ăla acolo. Și ia bucata de carne, cu satâru, și dă-i acolo, și… Zic, „Măi, vreau și eu unul din ăsta!” Știi ce a făcut? Că era din dușumeaua pe care a pus-o pe jos, bucățile care au rămas de la dușumea. Mi le-a trimis prin poștă. Și mi-am făcut și eu ăsta. Și în ziua aceea am fost fericit. Nu m-a prins într-o perioadă nasoală, dar m-a prins apt de a fi mai fericit decât eram. Pentru că am tâmplărit.

 

(Ne)fericiți și nu știam. Cotimanis: „E ceva în neregulă dacă ești prea fericit”

 

I.V.: Vorbeam zilele astea… În ziua aceea ai fost fericit. Ce înseamnă fericirea pentru tine?

B.C.: Fericirea nu există! Fericirea e drumul spre fericire. E tendința de a te bucura de fiecare clipă care există. Nu există fericire! Un capăt al fericirii! Există fericirea, starea de fericire, dar nu există un capăt al fericirii! Când tu te regăsești pe tine, când îți apare zâmbetul, frumos așa, atunci punem piciorul pe accelerație și mai băgăm puțin. Nu prea mult. Că și prea multă fericire cred că duce în partea ailaltă că nu poți să o duci într-o fericire că nu ai cum. Nu ai fi sănătos. Dar să ai grijă să nu ajungi prea fericit, că e ceva în neregulă dacă ești prea fericit… la ce am ajuns… e ceva în neregulă dacă ești prea fericit, știi?

I.V.: Dacă nu apăsăm piciorul pe accelerație și dăm în marșarier…

B.C.: Așa!

 

O viață împlinită, un singur regret. Bebe Cotimanis: „Poate ar fi trebuit să mă ocup mai mult de educația copiilor mei! Ăsta e singurul regret.”

 

I.V.: Ai vreun regret major din ceea ce ai făcut, din ceea ce ți s-a întâmplat?

B.C.: Da! Că nu am putut să mă ocup de educația copiilor, pentru că am discutat cu fiică-mea zilele astea… Eu am fost educat într-un fel, mama ne-a lăsat liberi. Și acum cred chestia asta. Nu este un regret major. Că nu trebuie intervenit cu forța în destinul copiilor. Dacă vezi că o ia pe un drum… noi nu știm ce e bine, ce e rău. Du-te, întreabă, socoate. Tu, înseamnă că tu, ăla care treci prin bine și prin rău. Poate că ar fi trebuit să mă ocup, să fac un instrument, un pian, o vioară, o chestie de asta… măcar să încerc. Am considerat că dacă le pun totul material la dispoziție, îmi iubesc copiii, nu i-am neglijat, nu i-am certat, am crezut că e de ajuns, și că restul, viața le ia și le rezolvă. Până la urmă așa s-a întâmplat. Dar mama niciodată, eram și niște oameni extrem de săraci… trei băieți, și cu mama! Trei băieți care erau la școala generală. Eu cred că omul – încep să spun tâmpenii ca să mă scuz, vis-a-vis de copiii mei – și nu e ok. Poate ar fi trebuit să mă ocup mai mult de educația copiilor mei! Ăsta e singurul regret.

 

Avangarda lui Cotimanis: „Eu sunt în plină glorie de când m-am născut!”

 

I.V.: Întreb altfel: podcastul meu se cheamă Avangarda. Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Care a fost în planul carierei tale momentul de avangardă, când ai fost în prim plan, și consideri tu, domnule, acela e momentul meu de glorie absolută?

B.C.: Momentul de glorie absolută, că a început lumea să mă cunoască… Gloria e vis-a-vis de ceilalți. Eu sunt în  plină glorie de când m-am născut. Mi-a plăcut să joc fotbal, mi-a plăcut să mă cațăr în copaci, să cad din copaci, să rup garduri, să mă alerge vecinii, să spargă mingea… Eh, când m-am apucat de telenovele! Hopa! Mama urmărea Tânăr și neliniștit. Uram chestia asta. Cum să spun: o vedeam pe mama, începuse să îmbătrânească, și era captivată de serialul ăsta care nu se mai termina. Câte episoade mai sunt? Oho! Nu se poate, mamă, trebuie să mai ieșim… Nu pot, că uite… și așa o găseam pe mama… Am primit telefon  de la Adrian Sârbu, de la Ruxandra Ion: „Bebe, vino!” Se făcuse serialul Numai iubirea, cu Zăvoranu și cu… Adela, cred că era, Popescu! „Nu joc în telenovele…!” „Băi, chestie de bani!” „Câștig destul de bine. Am vocile aici… Fac și emisiunile, și cu Stelică.” Făceam Riști și câștigi, mamă, ce mai era pe acolo, Prețul corect… câștigam bine, bine! „E vorba de bani și mai mulți” „Nu mă interesează banii! Nu joc în telenovele!” Drept pentru care m-am dus. L-am întâlnit pe Iura Luncașu care nu e regizor la bază, e actor. Și am făcut 200 de episoade, de Lacrimi de iubire!

 

Telenovele românești: Bebe Cotimanis: „Eu nu joc în telenovele. Joc în seriale românești!”

 

I.V.: 200 de episoade…

B.C.: 200 de episoade! Eh, în momentul acela când au început cu difuzarea, nu știam cum să mă ascund pe stradă. Înțelegi? Îmi era… nu mai zic că mă duceam în piață iarna, cu căciula pe cap: „Ahaha, crede că nu l-am recunoscut! E ăla, Bebe!” E și o mulțumire, dar și un disconfort uneori de te apucă… eh, am început să mă bătătoresc, să mă obișnuiesc cu chestia asta. Deci asta a fost, când lumea pe stradă spunea „uite-l pe Varlaam!” Dar la primul episod când s-a lansat serialul, am supărat-o atunci pe Ruxandra Ion pentru că am spus când am fost întrebat: „Cum ați ajuns să jucați în telenovele?!” „Nu joc în telenovele!” „Totuși, Lacrimi de iubire, acum se lansează!” „Nu, pentru mine nu e telenovelă, este serial românesc!” Ruxandra m-a chemat: „Cum poți să spui așa ceva, că vin din Brazilia, cu spaniolii, cu ăștia…!” Ruxandra, orice aș spune de acum încolo… i-a plăcut atât de mult ideea că la următorul interviu, la o săptămână, după ce s-a lansat și aveam rating de 27, Ruxandra a spus: „Noi nu facem telenovele, noi facem seriale românești!”

I.V.: Asta despre Varlaam! Dar care a fost personajul care ți-a plăcut ție cel mai mult din tot ce ai jucat? De pe scenă sau din filme?

B.C.: Ah, spui de…

 

Mircea Cornișteanu către Bebe Cotimanis: „Singurul din Nottara, dragul meu, care poate să joace Avarul, ești tu.”

 

I.V.: Care e cel mai apropiat personaj de Bebe Cotimanis?

B.C.: Trebuie să îi mulțumesc lui Mircea Cornișteanu și lui George Constantin, Dumnezeu să îl odihnească. E harpagon. Am intrat în Avarul după ce a murit maestrul, marele, cel mai mare actor pe care l-a avut România vreodată, George Constantin. Eu, proaspăt angajat la Nottara, m-a chemat Cornișteanu: „Băi, Maxim Crișan, director adjunct, vrea să vorbească cu tine ceva neapărat, că tu ai debutat aici, tot într-o piesă…” N-a vrut Dichiseanu să joace un rol și am intrat eu, nu mai știu, cu Adrian Pintea, cu haiduc. O piesă românească a lui Dolfi Solomon, Transfer de personalitate. Și i-a plăcut ce am făcut acolo și a zis: „Singurul din Nottara, dragul meu, care poate să joace Avarul, ești tu.” „Mircea, domnule director Maxim Crișan, nu se poate. Abia a murit…” „Să îl întreb pe Pino Caramitru, să îl întreb pe Rebengiuc? Că eu am fost director și la Bulandra!” – Maxim Crișan, un om extraordinar. Într-un interviu am spus: ce îi lipsește Nottara-ului? Lipsește Maxim Crișan. Au trecut directori și Lovinescu și alții, dar Crișan a ținut teatrul. De la ce am pornit? Harpagon.

 

Bebe Cotimanis, un admirator al relației dintre Ileana și Romulus Vulpescu: „Pentru că era nu atât de impulsivă cum era el!

 

I.V.: Harpagon! Ai vreo replică favorită?

B.C.: În traducerea lui Romulus Vulpescu!

I.V.: Un mare traducător!

B.C.: Vai de mine!

I.V.: Și un poet extraordinar.

B.C.: Fantastic! Ai legătură cu el?

I.V.: Nu, mereu am fost întrebat. I-am cunoscut. Și pe Ileana Vulpescu, și pe Romulus Vulpescu, am fost în casa lor de pe Radu Cristian, e casa în care a stat și Mircea Eliade, mansarda, celebra mansardă e acolo, unde aveau soții Vulpescu apartamentul. O bibliotecă extraordinară, una dintre cele mai frumoase biblioteci care există!

B.C.: Am văzut-o în interviu! Și o bibliotecă, una care pur și simplu… știi, acela poate fi un decor de teatru pur și simplu, a la Buhagiar așa, știi? Pentru că biblioteca începea să curgă, nemaiavând loc în rafturi. Erau, așa erau! Și cum stătea Romulus Vulpescu, și era director la Mic, atunci! El era pe aici, cu mustăți pe sub barbă, asta e cartea cutare, asta e nu știu ce… Îmi plăcea relația pe care o avea cu Ileana Vulpescu! Băi! O scriitoare atât de mare și un om de cultură extraordinar, și Romulus Vulpescu care o ocărea: „Taci, te rog, când vorbesc eu!” Știi? Avea câte o cărămidă care zbura. Și ea făcea: „Da, dragul meu!” Pentru că era nu atât de impulsivă cum era el! Dar se simte în poezia lui, în scrierea lui, că e un om impulsiv și frumos. Ardea!

 

Bebe Cotimanis se apropie de vârsta Regelui Lear. „Cu Andreea Vulpe am făcut un soi de legământ, că ne vom reîntâlni când eu voi avea vârsta Regelui Lear. Se apropie!”

 

I.V.: A tradus Villon, lirică mare!

B.C.: Și am mai jucat ceva. Când am terminat și m-am dus la Teatrul din Sf. Gheorghe, a venit Andreea Vulpe că piesa ei de diplomă era Regele Lear. Să mă ia de acolo, de la Sf. Gheorghe, și să joc Regele Lear. Cu Maia Morgenstern, Gabriela Baciu, erau fetele mele dragi. Mustață era Cordelia. Și am jucat Regele Lear! La Casandra. După care, murind maestrul Cotescu și căzând repertoriul Teatrului Bulandra, că se juca foarte mult, Besoiu a vrut să ia piesa. Și a spus: piesa asta se va juca la Bulandra! I-a plăcut foarte mult. Zic „ia uite, mă! Eu am plecat de la Teatrul Bulandra”, apropo de chestia asta… Repetam în Uriașii munților și urma să fiu angajat la Bulandra. Și m-am dus, am plecat de acolo, m-am dus la Sf. Gheorghe. Altă istorie… eh, și traducerea la Regele Lear, o traducere excepțională, a fost făcută de Andreea Vulpe. Și dacă se joacă acuma, ar trebui luată asta… Cu Andreea, am făcut un soi de legământ că ne vom reîntâlni când eu voi avea vârsta Regelui Lear sau pe acolo, și se apropie timpul, s-ar putea să mai remontăm, o dată! Piesa nu s-a mai jucat la Bulandra pentru că Gabi Baciu s-a dus la Craiova, Maia Morgenstern la Piatra Neamț, și eram toți împrăștiați… nu am mai putut…

 

Cotimanis despre perioada de management în teatru: „Lucrurile se întâmplă cum trebuie să se întâmple!”

 

I.V.: Tu zici aici, am găsit un fragment, vorbind despre Regele Lear: „Teatrul are un suflet al lui. Mă lovesc de atâtea fantome pe care le îmblânzesc… dacă faci o meserie cu iubire,  nu poți să îl înjuri pe cel care joacă Regele Lear, seara, tu fiind managerul lui, să îi zici: ești un dobitoc, nu îți mai iei leafa!” Cum împaci autoritatea managerului cu…?

B.C.: Sărim peste subiectul acesta, pentru că se lovea de autoritatea fostului manageriat de la Pitești, știi?

I.V.: Momentul Alexandru Davila.

B.C.: Da, da…

I.V.: E momentul pe care îl regreți?

B.C.: Care?

I.V.: Cel de la Alexandru Davila, cum s-a întâmplat?

B.C.: Nu, nu, lucrurile se întâmplă cum trebuie să se întâmple, și în orice lucru rău există o parte bună. Acesta a monologul Părintelui Lorenzo din Romeo și Julieta, când culege el ierburi. În orice iarbă este leac, dar și otravă.

I.V.: Pharmakon, ceea ce ne vindecă, ne și omoară!

B.C.: Dar bineînțeles. În traducerea ei era: Lear, Lear, Lear, lovește-mi partea asta ce a dat voie să intre nebunia, și a lăsat acolo, afară, scumpa-ți judecată! Și a inventat un termen, Andreea Vulpe, fantastic, pentru că Lear nu va avea nepoți, de la stârpele, de la nenorocitele alea. Și bufonul pe care îl juca Mihai Bisericanu, îi spunea: „Nebunicule”. Era și nebun și nu va fi niciodată bunic. „Nebunicule… Ce vrei să spui? Eh…” Eram prin furtună, prin toate… nebunicule

I.V.: Când era asta?

B.C.: 1987-88.

I.V.: Epoca de aur, care era epoca cea mai tristă, de fapt, anii cei mai grei ai delirului ceaușist. Care e replica ta favorită? Ai o replică memorabilă? Sau rolurile le joci cap-coadă fără să îți rămână o frază memorabilă?

B.C.: Nu, nu, nu, nu… Nu privesc… întotdeauna ne sprijinim foarte puternic în câteva replici care fac structura unei piese. Dar o replică favorită… adică nu sunt obsedat de replicile alea, sunt obsedat, dacă vrei, ca atunci când urc pe scenă… trebuie să îți spun asta… A fost premiera la Scaunele. Cu Mario Grosu și cu o fată care a venit, fostă elevă a lui, la Cluj, să joace. Mario are 115 kg. A amuțit lumea și plângea lumea în sală de ce s-a întâmplat acolo. De abia aștept, eu nu am putut că am avut spectacol la Buzău, că altfel aș fi fost acolo…

I.V.: La Buzău ai fost cu Cafeaua Domnului Ministru.

B.C.: Am fost cu Old Love.

I.V.: Cu Old Love!

B.C.: Da, o jucăm de ceva timp și chiar e foarte bună. Am  uitat ce am vrut să spun, asta e situația.

 

Bebe Cotimanis, de 25 de ani vocea PRO TV. „Dar am un soi de orgoliu bolnăvicios. Eu consider că am reinventat accentele în limba română, împreună cu cei care au scris promourile, ca să poți face reclamă la filme”

 

I.V.: Ne întoarcem. Cum a fost să fii vocea PRO TV-ului atâta vreme?

B.C.: 25 de ani!

I.V.: 25 de ani!

B.C.: Sârbu!

I.V.: Nu e ușor să ai o voce cu care să te remarci.

B.C.: Da, dar nu am știut. Știi care e treaba, am făcut eu promo pentru prima oară, și am stat în Avrig, eram… măi, studioul ăsta e mare, e mare! cam cât noi doi așa, cu niște pereți și un ciclop aici, ciclop de improvizație. Stătea ăla cu sunetul dincolo și cu microfonul încoace. Și am făcut promo. În limba română nu se putea. Aveam de la BBC, aveam reclame de filme, să sune ca toate astea… nu se lipeau, la vremea respectivă, în limba română. Am fost primul care a făcut promo. Dar am un soi de orgoliu bolnăvicios. Eu consider că am reinventat accentele în limba română, împreună cu cei care au scris promourile, ca să poți face reclamă la filme. Să nu fie o simplă vorbă despre un film. Că nu eram Florian Potra sau Suchianu, care să povestească despre film și nu știu ce. Că nu se făcea așa. Trebuia din alea 4-5 cuvinte să lovești exact acolo unde trebuie, și să sune. Am urât să tragem spre englezisme, spre americănisme,  cu accente, cu wrow, cu… nu! Din limba română se poate construi. Este fabuloasă. Și cu inspirație de ce a fost. Eu am venit la tine răcit și cu gândul să îți spun că eu în 25 de ani de PRO TV cred că de vreo două ori am avut o ușoară răgușeală. Dar și acolo dă bine. Acum sunt ușor răcit dar nu cred că dă vocea chiar atât de prost. E bună de promo-uri.

I.V.: Păi o să te rog și eu la sfârșit…

B.C.: Ahahaha!

 

Nea Bebe, despre generația viitorului. „Are un anumit fel de a te respecta. Nu te doboară, ești de-al lui!”

 

I.V.: Ar fi imposibil să nu. Ce ai vrea să știe lumea despre tine, ceva esențial, ceva important, despre cum ești tu, și nu știe încă.

B.C.: Eu nu mă ascund nici măcar o singură clipă, de nimeni. Iar barometrul îl am în public. Când mă duc în piață, îmi zic: „Ooo, domnule Cotimanis!” Sunt ăia cu un dram de cultură și cu puțin respect sau cu un respect forțat. Mie îmi place Nea Bebe. Când îmi zice Nea Bebe, deja am și cronică despre ceea ce însemn eu pe lumea asta. Da! Sunt Nea Bebe! Mai mult de atât, vine un puști după un spectacol, înțelegi, plete, aranjat, cu maică-sa, cu părinți, „Maestre…” Și el stătea așa, și se uita admirativ la mine, cred că avea vreo 10-12 ani. Și îmi întinde mâna. „Ce faci, Bebe?” Măi, nu putea fi fie-meu, nu putea fi un vecin, era prea mic să îmi zică direct Bebe sau nu știu ce, era mândria lui că a dat noroc cu Bebe. Și plecăm așa. „Bine, să mai vii pe la piesă, îți place” „Da, îmi place așa și așa…” Și când pleacă cu părinții, Ionuț, se depărtează așa și se întoarce:  poți să bagi tu piuit, îmi „trage” una peste umăr, adică ai fost bun, cam așa. Ptu! Adică ai fost bun, cam așa. Iulia se uita, „Tu îi știi pe părinți?” „Nu îi știu mă, nimic!” N-am văzut așa ceva în viața mea. Băi, ăla era om de viitor! El e! e noua generație! Care are un anumit fel de a te respecta. Nu te doboară, ești de-al lui! Așa tare m-a mulțumit chestia asta, cum nu poți să înțelegi.

 

Uzuri și abuzuri: Maeștrii și maiștrii

 

I.V.: Dar cum vezi chestia asta cu maestre? Nu se zice cam excesiv?

B.C.: Ba da.

I.V.: Se spune unora care sunt și maiștri, nu doar maeștri?

B.C.: Da, da. Nu sunt un maestru! Nu sunt un maestru!

I.V.: Prea mult pentru unii…

B.C.: Cum era aia? Ca porcul pe burtă. Când gâdili porcul pe burtă. Hehe, maestre! Groh groh! Au apărut și o grămadă de bancuri, dar nu sunt un bun spunător de bancuri, mai mult, urăsc bancuri.

 

De ce urăște Bebe Cotimanis bancurile?

 

I.V.: E cel din Asfalt Tango… Să știi că ăla e nefericit, e cel mai rău banc pe care l-am auzit într-un film românesc, e ăla spus de tine în Asfalt Tango, în autobuzul ăla. Bancul cu iepurașul…

B.C.: Da, da, da!

I.V.: Să nu îl mai spunem!

B.C.: Aahaha, nu, pe ăla l-a scris Nae și…

I.V.: E chiar al lui? Al lui Caranfil?

B.C.: Da, da, da. A avut succes ăla!

I.V.: Filmul, da. Dar…

B.C.: Am fost rugat. Mamă ce… știi care e chestia? Nu trebuia! Șoferul își joacă prostia prin bancul ăla. Nu că e banc, și mamă ce banc a spus, și rămâne banc. Faptul că el se bucură ca prostul, ca și când ar fi zis bancul bancurilor cu care a câștigat…

I.V.: E el cu bancul lui.

B.C.: El cu bancul lui! Deci e de o prostie incomensurabilă! Asta e frumusețea bancului. Te folosești de un banc, îl spui cât de bine crezi tu că îl spune personajul, dar atât de prost cât crede actorul, ca să arătăm ce e cu șoferul ăla. Era prost, băi frate! Ce, nu dai de din ăștia care te acaparează cu bancurile la petreceri? De eu nu știu cum să ies, dacă e iarnă, prefer să stau în zăpadă dacă vin vreo zece artiști și încep să spună… Nu pot! Suport un banc bun. Două, maxim. La al treilea mi-am luat paharul și am plecat de la petrecere.

I.V.: Ne zici un banc bun?

B.C.: Nu! Păi, respectă-mă, lasă-mă în durerea mea…

I.V.: Ai zis unu, am crezut că ai unul favorit!

B.C.: N-am! N-am! Nici nu le țin minte, nici nu vreau.

 

Visul Cotimanis. Un home mobile pentru trupa Cotimanis Art. „Să mergem prin țară, prin străinătate, să jucăm!”

 

I.V.: Oricum, țară de bancuri de multe ori, și de banc, uneori. Un proiect pe care ai vrea să îl faci de aici încolo. În teatru sau în film, ceva ce nu ai reușit, dar ai vrea. Ai spus acum de Regele Lear. Ar fi ceva ce te animă în mod deosebit?

B.C.: Nu mi-am dorit să joc nimic în mod particular toată viața. Dar absolut nimic. Și îți spun, m-am mulțumit cu filosofia asta tâmpită, ce îmi apare în cale, fac cel mai bine posibil. Proiecte am în față. Proiecte mi se oferă. Să joc, să nu știu ce. Aleg din ele, pentru că nu mai am timpul necesar. Trebuie să am timp pentru mine. Eu să mă regăsesc pe mine. Am intrat în toamna vieții, știi? Timpul are altă greutate acum. Și vreau să am timp pentru mine. Vreau să mă apuc să călătoresc. Dacă eu mă apuc să călătoresc, că de aia mă uitam la microbuzul de afară, vreau să fac un home mobile pentru trupa Cotimanis Art! Înțelegi? Și să mergem prin țară, prin străinătate, să jucăm! Ca țiganii, cu cortul cu cobiltirul și cu nu știu ce.

 

Turnee cu vagonul

 

I.V.: Așa cum marile noastre teatre mergeau cândva și relația cu publicul era întreținută. Erau turneele acelea formidabile.

B.C.: Cu vagonul!

I.V.: Cu vagonul, cu autobuze, cam ca acela pe care îl conduceai tu în filmul lui Caranfil.

B.C.: Povestea Papaiani cum plecau cu Teatrul Giulești, pentru că puneau la dispoziție două vagoane, înțelegi? Mai opreau în gări, îi mai lua mașina, și precum vacile sau caii s-au adăpat acolo, venea și îi lua altă locomotivă. Era o viață foarte frumoasă.

I.V.: Zici că ești în toamna vieții. Îți place toamna, e anotimpul tău favorit?

B.C.: Da, îmi place. Îmi plac toate anotimpurile. Îmi place când sunt ploile alea de fuge lumea de zici: „mamă, a venit potopul”. „Mamă, a venit căldura!” Îmi plac toate. Îmi plac!

 

Bebe și Iulia, fericiți, bătându-se în zăpadă

 

I.V.: De la țară se observă, se văd altfel.

B.C.: Da! Când a fost zăpadă acum vreo cinci ani de zile, și stăteam în Pitești, închiriasem o vilă. Eram în capăt de sat, așa, și era zăpada cât masa. Și dimineața ne trezim, Iulia și cu mine, stăm afară, o bucurie, cu niște fulgi mari, zăpadă… eram sumari îmbrăcați. Ne-am dus până la gard, la vreo 50 de m, prin zăpadă, până aici, așa! Știam că nu sunt crăci, nimic. Era iarnă… am crezut că nu ne mai întoarcem. Am făcut greșeala să ne apucăm să ne jucăm. Oameni cu o anumită vârstă. Suntem tâmpiți? Dă-i vânt, ai crezut în zăpadă! De înțepeneală, am crezut că nu ne mai întoarcem în casă! Dar am fost fericiți, nevoie mare, că am făcut-o și pe asta. Îmi plac toate anotimpurile!

I.V.: Eu îți mulțumesc pentru acest dialog din luna aprilie, dar cu anotimpurile nu îmi e foarte clar. Ai văzut că într-o zi ai două, trei anotimpuri, deci lucrurile sunt în mișcare. În final, de obicei, îi rog pe invitații mei să adreseze un gând, un îndemn, o urare, celor care urmăresc podcastul meu, care se cheamă Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Dar pentru că am avut privilegiul să te am invitat, tu ești cel mai mare autor de promouri din televiziunile noastre. Te rog, ultimul cuvânt e al tău pentru acest podcast, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

B.C.: Multe lucruri le poți pierde în viață. Multe lucruri ții să le întâlnești! Altele cauți să le eviți. Dar nu poți scăpa de ele. Nu poți scăpa de Avangarda, cu Ionuț Vulpescu!

I.V.: Mulțumesc mult, Bebe Cotimanis!

B.C.: Ahaha! Cum o suna asta?

I.V.: Sună excepțional! Mulțumesc mult pentru prezență!

B.C.: Bine, dragul meu! Eu mulțumesc! A fost o reală plăcere!

Parteneri