Deși reprezintă instituția poetului, se prezintă cu modestie ca fiind textierul uneia dintre cele mai longevive trupe din România. „Mai puțin comode, mai puțin conformiste, cam deranjante”, Sarmalele Reci s-au născut din stiloul lui, ca și Timpurile Noi, a căror ironie despre perfecțiunea lumii astăzi pare ratată de noile generații. A făcut publicitate încă de la începuturile democrației în România, iar lui îi datorăm cel mai puternic motto al individualismului postmodern românesc: „Connex Go, ce-i al tău, e-al tău”. Invitat la microfonul Avangardei, Florin Dumitrescu povestește detalii din culisele publicității din România, aventura unui timp în care puterea internetului nu făcea tot jocul de marketing, în care cuvinte bine ticluite trebuiau să ajungă la un public capricios, sceptic, și care abia învăța mecanismele alegerii în democrație, pe care le aplica, la fel de bine, și în piață. Florin Dumitrescu destăinuie ce l-a făcut să lucreze în publicitate numai cu anumiți clienți, de care și-a legat un portofoliu etic, și cum a trecut din zona de advertising în cea de research și viață academică, în urma întâlnirii destinale cu Vintilă Mihăilescu. În dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, Florin Dumitrescu explică aventura unei Românii care a devenit tot mai polarizată în sfera online, care caută tradiționalismul, dar nu cutreieră piețele, care iubește țăranul român, dar nu îi face loc în supermarket. Un dialog despre avangardă și tradiționalism, în muzică, literatură și publicitate, cu scriitorul Florin Dumitrescu!

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=wmvXrv9u1yM

 

Florin Dumitrescu spune ce a visat

 

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe scriitorul și profesorul Florin Dumitrescu. Domnule profesor, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Florin Dumitrescu: Eu mulțumesc pentru invitație, mă simt onorat.

I.V.: Am cumpărat zilele trecute, ultimul, dar nu cel de pe urmă volum al dvs., Sentimentul naturii, și are un autograf. Nu era pentru mine, era pentru un cititor potențial care se întâmplă să fiu eu, și scrie Florin Dumitrescu, „vă voi spune ce am visat”. Care este visul pe care îl poate spune?

F.D.: Am fost la această librărie și am fost rugat să las niște autografe și atunci eu am învățat un lucru de la alții, la Radu Vancu, de exemplu. Tot așa, i-am luat odată o carte și era deja scris „Viața e frumoasă” și am zis hai să scriu și eu ceva; și am luat un vers și asta este un vers dintr-o poezie foarte onirică și care să zicem că se poate extinde așa, ca înțeles, către tot volumul. Este despre ce am visat. Cine vrea să știe ce am visat să cumpere cartea.

I.V.: Cartea are o copertă de limba și literatura română, manualul pentru clasa a IX-a.

F.D.: Da, este carte în carte, așa a vrut prietenul și colaboratorul meu, Adrian Preda, cel care a desenat și ilustrații, înăuntru sunt zece ilustrații minunate, care cresc valoarea cărții. Să zicem cui nu-i plac versurile, poate să se bucure de desene.

 

Cea mai frumoasă dedicație a unei cărți: „pentru Florin, de la Florin cel întârziat”

 

I.V.: Asta este o dedicație pe care ați scris-o dvs. Dar care e cea mai frumoasă dedicație după o carte pe care ați primit-o?

F.D.: Nu știu să spun, știu una care m-a emoționat foarte mult, m-a mișcat foarte mult. E din 2000, cam prin 2000 sau 2001 lucram la o agenție de publicitate, eram copyrighter, scriam texte și eram coleg cu Florin Iaru, care făcea tehnoredactare, făcea DTP și eu mă simțeam foarte umil, pentru că noi scriam textele acelea nu tocmai inteligente din publicitatea acelor ani și săracul Florin își strica ochii pe machetele noastre și mai pagina și Cațavencu între timp. Dacă vă amintiți. Și atunci am mers la el cu volumul Înnebunesc și îmi pare rău, care a apărut în 1990. Erau versuri scrise în anii 1980 și care nu puteau să apară. Și m-am dus cu cartea la el și mi-a dat o dedicație pe care mi-a scris „pentru Florin, de la Florin cel întârziat” și asta m-a cutremurat așa, pentru că mi-am dat seama că el a avut un destin și probabil putem să ne uităm acum în urmă și să zicem după zeci de ani că a avut un destin care l-a cam întârziat ca scriitor.

I.V.: Sunt scriitori importanți în literatura noastră contemporană care au fost fie corectori, fie tehnoredactori, fie redactori la diverse edituri, care nu puteau publica, atât înainte de Revoluție, cât și după aceea.

F.D.: Florin era magazioner la Editura Cartea Românească și noi treceam pe acolo că era și librărie. La librărie lucra… noi fiind puști pe vremea aceea…

I.V.: Nu mai este, din păcate.

F.D.: Actualmente pe strada General Berthelot, și acolo îi pândeam pentru că erau în librărie, îl puteam întâlni pe… ah, îmi scapă, scriitor experimentalist…

I.V.: Mircea Nedelciu.

F.D.: Da, Mircea Nedelciu, mulțumesc.

I.V.: Era librar acolo.

F.D.: Era librar, da, corect, așa este, și mai ieșea la fumat Florin Iaru, pentru noi erau niște zei, eram puști. Între timp l-am cunoscut pe regretatul Mircea Nedelciu, am avut ocazia să-l cunosc, și am o amintire luminoasă a sa, și m-am împrietenit, pot să spun, între timp, cu Florin Iaru.

I.V.: Există un maestru pentru scriitorul Florin Dumitrescu, cineva de la care a furat tehnica de a scrie? De la cine vă revendicați?

F.D.:  Da, sunt câțiva, să zicem că ar fi Dimov, mă rog, pe Dimov l-am cunoscut prin Cărtărescu, și cine ar mai fi, maestrul Foarță, care pentru zona asta de textier de rock înseamnă Phoenix, Cantafabule, și încă niște texte pe lângă, și de asemenea cu care am avut prilejul să leg o prietenie.

 

Textier sau poet? Visul lui Florin Dumitrescu, să scrie versuri pentru muzica rock. De la Sarmalele Reci la Timpuri Noi

 

I.V.: Ați coordonat în urmă cu niște ani, să fie vreo zece, un volum la editura ART, Primul meu job. Visul s-a întâlnit cu practica, cu jobul? Ceea ce a făcut Florin Dumitrescu este ceea ce și-a dorit să facă, ce a visat?

F.D.: Acum stau și mă gândesc că eu am avut mai multe astfel de vise, printre care și asta, să scriu texte pentru o trupă de muzică rock, care să îmi exprime ideile mele, și să transmită niște manifeste politice, sociale, și așa mai departe. Și în anii 1990 am reușit acest lucru împreună cu colegii, prietenii mei, deja, de 30 și de ani, de la Sarmalele Reci, și pot să spun că am avut noroc. E foarte greu să faci o trupă și să o faci să dureze, să o menții atâta timp în România, dar și să debutezi în acei ani, în care eram destul de noi…. Am apucat Uniunea Sovietică, am apucat regimul Iliescu. Acum știu că Iliescu, mă rog, în fine, este o figură tutelară, dar pe vremea aceea eram destul de terifiați și mai ales de Vadim Tudor care ne amenința în România Mare, și deci am luptat oarecum contra curentului și nu a fost ușor. Și zic că am avut am avut noroc că ei m-au, cum să zic, m-au ajutat să îmi îndeplinesc acest vis.

I.V.: Până la Sarmalele Reci au fost Timpuri Noi.

F.D.: Da. Am lucrat. Da, am făcut texte pentru Timpuri Noi, și prietenul meu, Mihai Iordache, saxofonistul, a făcut saxofon pentru Timpuri Noi. Primele mele texte pe disc au apărut în 1992, după aceea, unic textier avea să fie Dan Iliescu. Deci m-am strecurat în acea perioadă și atunci, discutând, cu Iordache ne-am gândit ce ar fi să avem și noi o trupă, și așa am ajuns la Sarmalele Reci.

I.V.: Spuneți despre dumneavoastră în mai multe interviuri, eu sunt un textier. Nu este o minimalizare a textului, a scriiturii, a ideilor?

F.D.: Așa este. Poate fi, adică poate fi așa.

I.V.: E un exemplu de modestie, să spunem.

F.D.: Poate fi așa văzut. De exemplu, Șerban Foarță se supără foarte mult dacă îi spui că e textier. Sunt oameni care au zis: maestre, sunteți cel mai mare textier, și el, gata, a rupt legătura, n-a mai vrut să mai audă, pentru că el se consideră poet, și poet fiind, e o treaptă puțin mai sus decât textierul, să zicem. Dar pentru cei care lucrează cu cuvântul, știu cât de greu este să faci texte de muzică și atunci eu sunt ok cu eticheta asta, și mă simt confortabil cu ea, pentru că lumea știe de unde să mă ia. Acum mai este un Florin Dumitrescu, care a ajuns mai celebru decât mine și e tot așa, pe o nișă a culturii, care este bucătăria, gastronomia, așa că sunt și eu pe o nișă. Deci fac și eu niște specialități.

 

Țara te vrea prost, sloganul nemuritor al lui Florin Dumitrescu. „Când vezi că a fost ales pentru un post, pentru care erai mai bine pregătit, a fost ales altul mai slab decât tine, poți să spui chestia asta și să te răcorești. Uite, pentru că sistemul te vrea prost”

 

I.V.: Cei doi Florin Dumitrescu se și întâlnesc pe un anumit palier, o să vorbim ceva mai târziu despre locul, despre locurile unde se întâlnesc ei și nu numai onomastic. Care au fost cuvintele, vorbeați despre cuvânt, despre forța cuvântului, a cuvintelor, despre impactul lor. Care credeți că au fost cuvintele care au plecat din stiloul sau din tastele lui Florin Dumitrescu, care au făcut carieră, care sunt cele mai puternice?

F.D.: Țara te vrea prost, care e un slogan foarte puternic și pe care îl urmăresc. I-am dat alertă de Google, când apare, cam o dată pe lună, în medie, undeva în mediul online apare un editorial care îl invocă, un titlu sau o pastișă, sau ce dreptate aveau Sarmalele Reci și așa mai departe…. Și am adunat destul de mulți jurnaliști sau gânditori chiar care mă citează, și îmi face plăcere. În perioadele anume, dar majoritatea sunt jurnaliști, cei care se referă la acele texte, și mai ales în anumite perioade, când e vorba de BAC, când e vorba de legea învățământului, când e vorba, nu știu, alegeri, se îndesesc, devin mai frecvente acele invocări, acele citări.

I.V.: Asta e ca un manifest.

F.D.: Este ca un manifest.

I.V.: De ce te vrea țara prost?

F.D.: Suntem avangarda. Facem, lansăm manifeste.

I.V.: De aceea v-am invitat și de mult erați pe lista mea scurtă. De ce te vrea țara prost?

F.D.: Este ceea ce toată lumea înțelege și mai ales acești jurnaliști o repetă, anume că sistemul e în așa fel făcut încât să predispună supușenia, să stai la locul tău, să nu știi prea multe. De multe ori se spune uite, de aia nu se investește în educație sau în cultură, pentru că se dorește ca oamenii să nu știe prea multe să nu aibă acces la informație sau la pregătire și astfel să fie mai ușor manipulați și așa mai departe. Deci toate lucrurile acestea sau pur și simplu atunci când ești necăjit, când vezi că a fost ales pentru un post, pentru care erai mai bine pregătit, a fost ales altul mai slab decât tine, poți să spui chestia asta și să te răcorești. Uite, pentru că sistemul te vrea prost. Cam asta ar fi.

 

Perfect, refrenul de la Timpuri Noi, ratat de generațiile actuale. De ce nu se mai resimte astăzi ironia? Florin Dumitrescu: „Tinerii îl iau ca atare, nu o iau ca pe o ironie, nu văd ironia, ei zic că da, e un cântec despre ce bine e, mergem la mare, ne simțim bine, totul e perfect. O iau ca literal, cum se zice.”

 

I.V.: Dacă ne gândim la ce s-a întâmplat în România la sfârșitul de 2024, în 2025, acum în februarie când ne înregistrăm, ce ați lansat voi în anii 1990, aveți sentimentul că rezistă, că sunt încă actuale sau sunt doar despre lumea aceea?

F.D.: În general sunt actuale, dar noi ascultând și acum trăind revirimentul ăsta al muzicii vechi, am ajuns să spun muzică veche, da, muzicii de odinioară, prin intermediul vinilurilor, că e moda vinilurilor, ne-am trezit că anumite cântece din anii 1990 care ni se păreau eterne, nu mai pot, nu se mai înțeleg la fel de simplu. Dar lucrul ăsta se întâmplă, l-am constatat, la Sarmalele Reci. Hai să zicem că ideea principală se transmite, dar e un cântec al trupei Timpul Noi, pe care o iubim cu toții, care nu mai e înțeles de tineret, cântecul Perfect. Totul este perfect. Totul este minunat. Tinerii îl iau ca atare, nu o iau ca pe o ironie, nu văd ironia, ei zic că da, e un cântec despre ce bine e, mergem la mare, ne simțim bine, totul e perfect. O iau ca literal, cum se zice.

 

Florin Dumitrescu: „Astăzi s-a pierdut toată stilistica asta. Lumea vrea chestii manifeste.”

I.V.: Trăiesc în cea mai frumoasă lume posibilă.

F.D.: Și atunci eu am avut când am conștientizat asta, mi-am dat seama de toată prăpastia, că noi am trăit în ironie, am cultivat ironia, ne-am bucurat de ea în anii 1980, pentru că în definitiv ăsta era optzecismul, și Timpuri Noi se înscrie în zona asta așa, a ascunzișului, a șopârlelor, a spune ceva și a se subînțelege altceva, și că astăzi s-a pierdut toată stilistica asta. Lumea vrea chestii manifeste.

I.V.: Libertatea e mai periculoasă decât cenzura.

F.D.: Nu știu. Poate că da. Putem să tragem și concluzia asta, dar poate că nu.

I.V.: Poate că Timpurile Noi poate au venit pentru unii.

F.D.: Se poate asculta acea muzică și se poate înțelege așa cum, nu știu, un text vechi din când se poate citi, nu știu, Moliere sau vezi un spectacol, trebuie să ții seama că în perioada aia se întâmpla nu știu ce, să pui în context. Avem nevoie de context.

 

Răpirea din serai pentru România. Florin Dumitrescu: „S-a spart gașca în care e vorba despre emigrare. Noi ziceam emigrare. Acum deja este diaspora”

 

I.V.: Muzica aceea, versurile care o susțin au de a face cu istoria. Istoria era un factor de influența, de a genera astfel de creații sau mai degrabă viața oamenilor? Episoadele simple și lucrurile comune?

F.D.: Noi am avut o serie, când am conștientizat mai mult care este forța noastră și care este, și ce impact avem, am început să ne orientăm mai mult spre a vorbi despre viața oamenilor simpli, despre a trata probleme sociale și lucrul ăsta s-a întâmplat mai ales în al treilea album, care încă nu a apărut pe vinil, Răpirea din serai. Dar sunt niște referiri și înainte. E un cântec la care toată lumea plânge cu nostalgie. S-a spart gașca în care e vorba despre emigrare. Noi ziceam emigrare. Acum deja este diaspora, în care oamenii, mă rog, doi tineri dintr-un bloc rememorează că toți prietenii lor din bloc au plecat în străinătate și fac o listă, așa, din asta. Cutare este nu știu ce, în Noua Zeelandă, cutare este în Germania, cutare e în Italia, nu știu ce și astăzi lumea iarăși, da, uite, la fel ca atunci, cântecul ăla este mai valabil ca oricând. Poate cred chiar că puteam să exagerăm nițel. Situația este și mai dramatică astăzi, decât am pus-o în cântec. Tot așa despre plecat în străinătate avem un cântec numit Omul fără nume, care apare pe al doilea album. Tema emigrației, tema exilului m-a preocupat. Am făcut și pentru Timpuri Noi un cântec numit, intitulat, Emigrant USA, textul pentru cântecul ăsta a fost scris de Dan Iliescu și tot așa, tema emigrației…. Am scris până și pentru Direcția 5 un text de emigrare, de diaspora, pentru românii plecați. Chiar și acea trupă, care, în principiu, cântă muzică de dragoste, are un cântec cu un fior social.

 

Florin Dumitrescu, în premieră, despre Sarmalele Reci: „Trebuie spus că Iordache și cu mine nu am avut încredere că trupa asta o să dureze”

 

I.V.: Una din temele recurente. Dar cum nu s-a spart gașca Sarmalelor Reci? Ce v-a ținut împreună în toți anii ăștia, mai bine de trei decenii?

F.D.: Dar ar trebui să spun un lucru, și anume că Iordache și cu mine nu am avut încredere că trupa asta o să dureze, și noi eram să zicem, mai în avangardă și mai radicali, și ziceam că lansăm un manifest și plecăm.

I.V.: Mai puțin comode, mai puțin conformiste, cam deranjante, deci Sarmalele Reci.

F.D.: Da, da, da, reci. Asta era răspunsul la întrebarea de ce reci și nu calde?

I.V.: Sarmale, e clar.

F.D.: Era vorba de felul românesc național cel mai iubit. Și atunci pot să spun că datorită lui Zoltan Andras și Emil Viciu, ceilalți doi membri fondatori importanți, trupa a rezistat. Ei au fost încăpățânați chiar și în perioadele mai grele, mai secetoase, din punct de vedere al succesului, ei au rezistat și au menținut trupa în diverse formule. Acum avem din nou un membru care a fost în anii 1990, și s-a întors în trupă, Radu Râmniceanu, deci este și el, are vibrația aceea puternică a anilor de început. Iar Iordache vine din când în când, când se face band reunion, pentru că el are altă carieră în jazz mai ales și vine doar din când în când. Hai să zicem o dată sau de două ori pe an când sunt concerte speciale, apare și el cu saxofonul.

 

Norocul cel mai mare din viața lui Florin Dumitrescu: să fie singurul textier al Sarmalelor Reci

 

I.V.: Iată trei, trei decenii, totuși puține trupe în România la această vârstă.

F.D.: Bine, și sunt eu singurul textier. Hai să zicem că asta, cum spuneam, e norocul meu cel mai mare.

 

Iluzia primilor ani de publicitate în România: „Chiar credeam că aducem propășirea în România prin bunuri de consum și a fost o iluzie”

 

I.V.: Și ați făcut asta chiar și atunci când lucrați în publicitate.

F.D.: Da, am făcut asta chiar și atunci, eu pot să spun un lucru pe care îl mai zic, așa, din când în când, dar nu l-am formulat foarte clar, poate îl zic acum. În anii 90, noi, care am intrat în publicitate, credeam că facem un mare bine, că aducem propășirea, că ajutând la intrarea și generalizarea consumismului în România participăm la…

I.V.: Apare capitalismul.

F.D.: Și democrația, că există posibilitatea de alege, așa cum îi învățăm pe oameni, așa cum pot să alegi diverse branduri, pot să alegi diverse partide și avem tot felul de idei din astea în cap. Chiar credeam că aducem propășirea în România prin bunuri de consum și a fost o iluzie, bineînțeles, am ieșit din ea după 2000.

I.V.: A ținut cam zece ani.

F.D.: N-am părăsit cu totul, n-am părăsit cu totul domeniul, pentru că mergea bine din punct de vedere financiar și trebuie să recunosc că am fost determinat să părăsesc această ramură de activitate și când lucrurile n-au mai fost la fel de pline de succes, să spun așa.

 

PR cât pentru o generație: Connex Go, ce-i al tău, e-al tău

 

I.V.: Dacă pentru Sarmale Reci „Țara te vrea prost” e un hit, pentru industria publicitară, care a fi un slogan pe care l-a impus Florin Dumitrescu?

F.D.: Poate că există, dar nu… a! un slogan. Doamne,  un slogan.

I.V.: O idee, un slogan….

F.D.: Eu am fost celebru pentru o chestie de care nu mai știe decât generația mea, și anume Connex Go, ce-i al tău, e-al tău!  Am zis chestia asta și atunci era mare lucru pe vremea aia.

 

Cum a apărut moda brandurilor tradiționaliste în România? Vizionarul Florin Dumitrescu explică febra produselor made in Romania

 

I.V.: Jumătatea anilor 1990.

F.D.: Da, cam așa, sfârșitul, a doua jumătate a anilor, și cu chestia asta am avut porțiile deschise peste tot și n-a trebuit să-mi fac portofoliu, pentru că mă știau, ăla cu Go. Pe urmă au apărut generații noi, a apărut moda de a merge la festival și de a câștiga premii, și eu n-aveam lucrurile astea așa că încetul cu încetul n-a mai contat. Un lucru important pentru mine a fost că am participat, lucram aici, undeva, în apropiere, la o celebră agenție, când am lansat untdelemn de la bunica. Înainte de 2000, un moment în care a început moda brandurilor tradiționaliste, că până atunci toate erau fancy și pe stil occidental, și strategii noștri au zis nu, asta o să fie pe arhaic, pe autohtonist, și noi nu înțelegeam, pentru că eram tineri și încă ne trăiam visul occidental și voiam… cum așa ceva? Untdelemn, dar cine mai folosește cuvântul… și atunci mi-am dat seama că începe un mare trend, trendul întoarcerii către local, către tradițional, care merge în continuare foarte bine. Deci asta ar fi am făcut parte din acea echipă, nu pot să zic că am făcut eu campaniile, a fost o muncă de echipă, dar sunt atașat de acel moment, pentru că a fost un moment de cotitură pentru mentalul colectiv în general din România.

I.V.: Untdelemnul istoriei e ironic cu noi și din nou pare a fi… arhaismul acela de care  spuneați e foarte, foarte, nou și foarte proaspăt.

F.D.: Iată, în continuare merge foarte bine; oamenii cer așa ceva, oamenii au nevoie sau simt nevoia unei raportări la un trecut chiar fantasmatic, chiar iluzoriu.

 

Cine crede în Dragobete și cum obligă Valentine`s Day la altfel de PR ?

 

I.V.: Chiar pe care nu-l cunosc, până la urmă.

F.D.: E exemplul cu dragobetele, dragobetele, care era un ritual restrâns la câteva sate din Gorj, sau mă rog, ceva foarte izolat, foarte endemic, pentru că a scris un folclorist un etnograf a menționat într-o carte. După aceea toți au zis: dar hai să serbăm românește iubirea, hai, să facem sărbătoare națională iubirea, și a crescut a crescut oarecum artificial ca o contrapondere a Valentine’s Day-ului. Aceste sărbători au ajuns să obscureze Mărțișorul, care este într-adevăr o tradiție puternică, arhaică, pe care o împărțim și cu alte țări din jur.

I.V.: Este în patrimoniu imaterial UNESCO și am făcut dosar România împreună cu Republica Moldova. Am fost la Paris să îl susținem.

F.D.: Așa este domnul ministru, mulțumim, mulțumim, în numele culturii române, al patrimoniului material și imaterial, că să zicem că acele obiecte reprezintă patrimoniul material.

I.V.: Ar fi interesantă o istorie a agențiilor de publicitate din anii 1990, nu cred că a scris cineva până azi. Poate fragmente, poate amintiri, poate chestiuni personale, dar așa, cineva care să integreze toți acei ani 1990, foarte interesant. Am putea avea și noi un Mad Men?

F.D.: Există, există astfel de cărți, cea mai completă este cartea lui Liviu David, intitulată Pauza de publicitate și care este concepută și ca un manual, și ca o carte de memorii, și ca un fel de, ca o pledoarie pentru publicitatea aceea de tip ador, de tip festival, de tip umor TV, care, să zicem, că este acum… încearcă Bogdan Naumovici să o recicleze în noul film și se laudă cu ea. Mai sunt și alți autori care au pomenit de perioada aceea. Petre Barbu, jurnalistul economic, are două cărți importante, care încadrează acea perioadă, perioada anilor 1990, o carte, două cărți de interviuri, Primul an de marketing și Primul an de publicitate. Sunt cărți utile pentru pionierii din aceste domenii și care povestesc… și sunt cărți utile, pentru că ne spun niște lucruri care altfel se pierd și care în contextul acela, al cărților în ansamblul acela de interviuri, se încheagă într-o istorie. Deci nu sunt scrise ca o istorie ca un manual de istorie, dar da…

I.V.: Împreună dau o istorie.

F.D.: Și o înțelegere a acelor ani și din perspectiva asta și eu zic că mai sunt tot felul de referințe în cărți de literatură, de ficțiune, oameni care au lucrat în publicitate și care aruncă o privire către zona aceea. Cine are răbdare, le poate regăsi reconstituind.

 

Întâlnirea cu Vintilă Mihăilescu: cotitura vieții lui Florin Dumitrescu. „Încetul cu încetul mi-am făcut totuși un cod etic, că nu mai lucrez pentru mari operatori, pentru mari branduri, pentru multinaționale, lucrez pentru start up-uri, pentru firme mici, românești îi ajut pe prieteni care au firme”

 

I.V.: Care a fost momentul când ați spus că trebuie să părăsiți acest domeniu și să faceți altceva?

F.D.: S-a întâmplat în jurul anilor 2006-2007, când am început să fiu invitat de către regretatul profesor Vintilă Mihailescu și asistentul Bogdan Iancu, pe vremea aceea era asistent sau lector, acum este profesor și el, de la Facultatea de Sociologie, să zicem, specializarea Antropologie din cadrul SNSPA. Ei aveau la Muzeul Țăranului Român tot felul de conferințe, Conferințele de la șosea.

I.V.: O vreme a fost și directorul muzeului.

F.D.: Era perioada în care Vintilă Mihailescu era directorul muzeului, o perioadă foarte fastă pentru Muzeul Țăranului Român și ei știind că eu am lucrat la Bunica și la alte branduri tradiționale, care exploatează tradițiile culinare și așa mai departe, ei având anume ca obiect de studiu ce se întâmplă în zona asta, consumului, alimentației și a raportului dintre urban și rural, dintre tradiție și modernitate, mă chemau și ziceau: „Florine, spune-ne, dă-ne din casă, zi-ne ce se întâmplă acolo” și eu încercând să teoretizez, și prin contactul cu ei, și prin întâlnirile acestea am încercat, am început să mă detașez, și să privesc critic și analitic acea lume în care eram insider. Odată ce am ieșit din ea cu gândurile astea așa, de analiză și de privire detașată, s-a produs ruptura, încet și la un moment dat am fost invitat să fac un doctorat sub îndrumarea domnului profesor și atunci să zicem că a fost bye, bye, a fost la revedere. La revedere, nu adio, pentru că mai eram solicitat. Încetul cu încetul mi-am făcut totuși un cod etic, că nu mai lucrez pentru mari operatori, pentru mari branduri, pentru multinaționale, lucrez pentru start up-uri, pentru firme mici, românești îi ajut pe prieteni care au firme, deci am, fac această selecție. Odată ce mă pricep la chestia asta totuși pot să ajut pe partea de comunicare. Acum având și fiind antropolog am, să zicem, și specialitatea asta de a face research, știu, mă pricep să fac cercetare calitativă, la cantitativ nu mă pricep, dar are cine să o facă, și partea de strategie, atâta cât se poate face.

 

Principi sănătoase în PR. Pro și contra, de Florin Dumitrescu: „a lucrat pentru Rolls Royce, a cerut un Rolls Royce să meargă cu el.”

 

I.V.: Care e rețeta unui comunicări eficiente, care sunt ingredientele care fac ca un mesaj să ajungă la public?

F.D.:  Sunt lucrurile pe care mi le spun toți marii patriarhi ai publicității, mă gândesc la David Ogilvie, care ne spunea să cunoaștem produsul. El a lucrat pentru Rolls Royce, a cerut un Rolls Royce să meargă cu el. Să îți cunoști publicul, să te gândești la nevoile lui. Deci lucrurile… nu e, nu e o formulă magică. Sunt lucrurile de bun simț. Le găsim și în Aristotel, în Retorica de Aristotel, găsim aceleași principii, să îți cunoști publicul căruia te adresezi, lucrurile de bun simț.

 

Florin Dumitrescu: „Multe, cele mai bune campanii, în general, sunt alea care, să zic, cum să zic eu, alea pernicioase, alea care intră la subconștient nu sunt făcute în România”

 

I.V.: Se comunică bine în România sau mai degrabă sunt alegeri proaste?

F.D.: Se comunică bine atunci când… e la fel ca în politică, atunci când publicul se face ascultat și impune o cale, atunci se găsește acea cale, se merge pe ea atunci, se comunică bine atunci. De multe ori în agenții și eu am apucat perioada asta, oamenii visează, se gândesc la tot felul de… Își fac tot felul de fantasme, de ce ar fi interesant, dar care nu ajunge la public. Și aici pot să spun că nu se comunică bine. Am foarte multe exemple în care nu s-a comunicat bine și e greu de spus. Multe, cele mai bune campanii, în general, sunt alea care, să zic, cum să zic eu, alea pernicioase, alea care intră la subconștient nu sunt făcute în România. Dar există și contraexemple. Există și campanii de bine făcute, cea din noiembrie, să zicem, aceea de pe TikTok, acea campanie care i-a înnebunit pe alegătorii români. Este o campanie bine făcută.

 

Ce crede Florin Dumitrescu despre campania pentru prezidențiale dusă pe Tik Tok?

 

I.V.: Avem o explicație, pentru a avea niște argumente, așa zicând, științifice, ale tipul acela de comunicare?

F.D.: Nu mă pricep la partea de online. Eu am avut niște, hai să zic, am avut niște intuiții și le spuneam oamenilor nu mai comunicați atât de mult chestii politice în social media. Eu nu am TikTok, dar am Facebook și le ziceam, nu mai spuneți cu cine votați, nu vă mai încrâncenați, nu vă mai certați între voi, pentru că sunteți ușor manipulabili.

I.V.: Emoționalitatea locului.

F.D.: Nu știu să spun, adică e un domeniu destul de nou și nu s-au scris încă marile sau s-or fi scris, dar n-au ajuns la mine, marile texte fundamentale despre TikTok, despre social media. Deci nu știu să spun care e secretul ăsta, care îi înnebunește pe oameni, o chestie de psihologia maselor, poate. Habar n-am, dar se întâmplă ceva în acel mediu și am avut așa oarecum niște adieri pe la nas.

I.V.: Tipul vechi de comunicare nu mai are, nu își mai atinge…

F.D.: Da, dar n-am știut să le formuleze exact, da.

 

Viitorul votului online în România, după Florin Dumitrescu: „Dacă este sindicalizat, dacă este angrenat cu social media, poate să dea monștri.”

 

I.V.: În 2014 a fost Facebook, în 2024, mai târziu, TikTokul, ce o să fie peste 10 ani?

F.D.: Păi pericolul cel mai mare este ca atunci când o să putem vota online, să fim într-un moment în care ne-a enervat cineva pe Facebook sau pe TiKTok și pe nu știu ce, și să dăm un vot compulsiv, la nervi, la supărare sau dimpotrivă, la un mare extaz pe care nu-l putem controla rațional și să votăm. Deci asta, e votul online, poate veni cu pericolele lui. Dacă este sindicalizat, dacă este angrenat cu social media, poate să dea monștri. Vorba lui Goya.

I.V.:  Rețelele sociale au alterat relațiile dintre oamenii? Rețelele umane, în sine?

F.D.: E greu de spus. E greu de spus, pentru că ne și ajută să ne întâlnim cu oameni, pe care nu i-am mai văzut de mult, măcar ținem un contact din asta, chiar superficial. Așa aflăm unii de alții și așa am ajuns să ne cunoaștem. Există și partea aceasta bună, dar există partea aceea negativă de comentarii, de încrâncenare, de creșterea impulsivității, și de asta zic să avem grijă să n-ajungem acolo.

 

Cine îl mai vrea pe Moromete? Lecția lui Vintilă Mihăilescu: „țăranul a murit, trăiască țăranul”

 

I.V.: L-am pomenit pe profesorul Vintilă Mihăilescu, îi citeam rubrica din Dilema, care era savuroasă în anii aceia.

F.D.: Cred că până la urmă lecția principală a fost să îți urmezi instinctul și pornirile, și să găsești calea ta, unde te înșurubezi cel mai bine în peisajul ăsta. Lucru care n-a fost clar prima dată, pentru că eu venind dinspre filologie nu eram priceput la partea de sociologie, și aveam colegi de doctorat care făcuseră sociologia și știau concepte, știau limbajul, și eu am avut acest delay, acest handicap, a trebuit să îi prind din urmă și pot să zic că a fost perioada în care m-a învățat teorie. Dar lucruri cum ar fi să te porți firesc cu oamenii în decursul terenului… El ne-a lăsat niște teorii despre țăranul român, care sunt interesante… deci nu pot să aleg acum, și anume că avea vorba aceasta țăranul a murit, trăiască țăranul la modul că nu mai putem să pretindem să găsim acel țăran bucolic în ie și ițari, și cu traista tricolor așa cum și îl închipuie unii orășeni de o anumită orientare politică. Țăranul s-a emancipat, e fermier, nu știu, trebuie să vedem, să îl descoperim, și este misiunea noastră de a descoperi ruralitatea și noile realități din rural, pentru că în continuare, problema țărănească de la Cuza încoace rămâne cea mai stringentă, iată.

 

„Trăiește-ți piața!” Cine l-a făcut pe Florin Dumitrescu specialist în piețe?

 

I.V.: De la dumnealui ați luat și pasiunea pentru piață, pentru piețele agroalimentare?

F.D.: Da, am avut o discuție după ce am terminat doctoratul prin 2016. Ne-am întâlnit în Cișmigiu și discutam despre eventualitatea unui postdoctorat. Era o perioadă în care se putea face acest lucru. După aceea a început, să zicem, o perioadă de sărăcie și în domeniul academic și n-a mai fost posibil. Și atunci a zis: uite, tu ai putea să faci lucrul ăsta, pentru că nu ai avut o… teza ta a fost destul de alambicată, de ciudată, era și prin agenție, era și prin supermarketuri, mergi în piețe, că acolo este lucrul adevărat care te poate motiva și te poate defini ca cercetător și într-adevăr, mi-a dat o pornire bună.

I.V.: „Trăiește-ți piața”, nu?

F.D.: „Trăiește-ți piața” este, da, grupul de pe Facebook unde îi invit pe toți cei care iubesc piețele, târgurile.

 

Piețarii din România, în viziunea lui Florin Dumitrescu: „Ei sunt gata să povestească, să intri puțin în lumea lor”

 

I.V.:  Cum e să îți trăiești piața în România?

F.D.: Ca peste tot în alte țări, e important să iei legătura cu piețarul, cu cel care vinde, fie el chiar producător, fie cineva din anturajul lui, care are drum la oraș mai des, fie chiar celebrii samsari, care sunt atât de batjocoriți de către bucureșteanul pretențios, dar de care nu ne putem lipsi, și să vorbești cu ei, să relaționezi, întrebi ce-i cu roșia asta, ce-i cu mărul ăsta, brânza, nu știu. Ei sunt gata să povestească, să intri puțin în lumea lor. Asta este, asta se întâmplă. Ăsta e rostul piețelor, să socializăm și să devenim solidari, să cunoaștem oameni care nu sunt vecinii noștri, sunt puțin mai, stau mai la țară, și să ne să ne ducem din nou acolo, să pipăim acea zonă, glia.

 

Florin Dumitrescu: „În piață este o veselie care poate să ascundă o tristețe”

 

I.V.: Sunt fericiți oamenii din piețe sau au tristeți pe care le-ați dedus?

F.D.: Sunt veseli, sunt veseli, în piață este o veselie care poate să ascundă o tristețe, să spunem. E de ajuns să fie frig și să stea într-o zonă care nu e, nu e o piață modernă din asta, de tip hală, și atunci sunt triști pentru că stau în condițiile alea. Sunt triști pentru că nu au condiții, nu știu, nu mai sunt subvenții, cum era programul Tomata, nu mai sunt și altele… că nu reușesc să obțină preț bun, că întârzie, ajung greu în oraș, și se face foarte mult pe drum din satul de unde vin. Dacă trebuie să rămână câteva nopți în București, cum fac cu cazarea? Sunt unii care dorm sub tarabă, deci e o lume destul de tristă pe ansamblu, dar pe ei îi vezi că râd și că sunt veseli și că fac haz de necaz. Deci e greu de spus, ca să ajungi la fundul acela de tristețe, de nefericire trebuie tot așa, să stai puțin de vorbă. Unii bucureșteni sunt supărați că țăranul e morocănos și că nu e țăranul acela vesel și hâtrul, nu e tip Păcală, dar nu se gândește că trebuie să stea toată ziua în picioare și că probabil are dureri de spate. Dacă stai puțin de vorbă cu el și întrebi „de ce sunteți așa necăjită, doamnă?” și ea spune: „uite, că mă doare un picior, uite că am acasă o situație.” Deci sunt lucrurile astea care probabil că la oraș se rezolvă mai ușor, la țară se rezolvă mai greu.

 

Vizionar sau doar atent? Florin Dumitrescu: „Acum ce să zic, o să nimeresc peste un discurs politic, dar eu am făcut discuția asta înainte să devină la modă în politică, și anume că îi mănâncă supermarketul”

 

I.V.: Din discuțiile cu ei care vi se pare că e lucrul care afectează cel mai tare? Care e durerea lor cea mai mare?

F.D.:  Acum ce să zic, o să nimeresc peste un discurs politic, dar eu am făcut discuția asta înainte să devină la modă în politică, și anume că îi mănâncă supermarketul. Deci supermarketurile care se construiesc și care sunt protejate de stat, cu tot felul de politici, sunt oarecum, dăunează micului producător, care avea stilul ăsta de desfacere de tip piață, și care de generații face chestia asta. Sunt povești despre generații de orășeni care au menținut legătura cu generații de piețari, și lucrul ăsta se întâmplă mai ales, l-am întâlnit în Ardeal, și sunt cazuri în Cluj, pe care le-am aflat și le-am verificat chiar de curând. Sunt grădinarii aceia numiți hoștezeni, sunt un, hai să zicem, o grupare etnică, maghiarofoni din zona de grădini a Clujului vechi, care încetul cu încetul a fost urbanizat. A devenit un cartier de blocuri, dar continuă, merg mai departe, merg cu produse, mai sunt sate din jurul Clujului, care tot așa, continuă o… lăptărese care vin  nu doar cu lapte, ci și produse lactate de tip brânză sau poate să fie și de bivoliță, și care din generație în generație păstrează contactul cu familiile de cumpărători. Hai să zicem așa, la modul dinastic, păstrează legătura așa, dintr-o generație în alta.

I.V.: Discuția despre piețe și despre istoriile lor e o discuție despre identitate?

F.D.: Piața îți poate da, îți poate asigura, îți poate satisface nevoia de identitate. Da, cine caută identitatea și o poate găsi în piață mai ales dacă ai copilărit într-o zonă de piață și ai fost de când erai mic sau ai fost la țară și ai avut niște amintiri legate de zona aceasta, de pomicultură, legumicultură, creșterea animalelor. Piața ți le împrospătează, ți le aduce și îți poate întări sentimentul de identitate, dar nu știu. Asta ține de fiecare, de cum își creează identitatea, o chestie foarte personală. Ăsta e și numele ei, că e ceva care îți aparține personal și fiecare și-o construiește la modul său.

 

Piețe de scandal. Ce spune Florin Dumitrescu despre piața în care Rareș Bogdan a venit printre legăturile de pătrunjel cu Rolexul?

 

I.V.: Spuneți-mi două, trei piețe din România, unde v-ați simțit bine, unde ați mâncat ceva produse excepționale și le simțiți și acum gustul.

F.D.: Îmi plac unele piețe, îmi plac multe piețe. Sunt foarte atașat de piața din Crasna, de lângă Sălaj, m-am simțit foarte bine acolo. Piața aceea pe care am evocat-o înainte de emisiune, din Șimleu, tot din Sălaj, este o piață foarte frumoasă construită, o construcție nouă, dar e făcută într-un stil care recuperează o manieră mai veche tradițională din vechime, și e o piață… poate cea mai frumoasă piață din România. A fost cazul acela acum câțiva ani când era primul ministru Ciucă… el a fost dus în acea piață de către Rareș Bogdan, care e cunoscător al zonei, era și el un fruntaș liberal. „Haideți, domnul Ciucă, să vă arăt cea mai frumoasă piață” și manevrând legăturile de pătrunjel, i s-a văzut ceasul foarte scump Rolex și toată lumea a sărit în sus făcând haz de cum, un hai să zicem un stindard, un port stindard al autohtonismului și al țărănismului merge la piață cu Rolexul. Și am fost nu pentru povestea asta, pentru anecdota asta, dar m-am nimerit acolo și am vorbit chiar cu vânzătoarea care apare în acele filmări, în acele secvențe, și care este ca toți ceilalți, o doamnă minunată.

 

Piețele celor condamnați la moarte: Campo de Fiori și Obor

 

I.V.: De afară e o piață care vă place, care vă stârnește amintiri frumoase?

F.D.: Mă simt bine în bazar la turci, mă simt bine în piața din Veliko Târnovo, deci zona asta balcanică, mă face să mă simt ca acasă, dar sunt multe piațe din Italia unde mă simt bine. La Roma este o piață numită Campo de Fiori. E un teren viran care de la 1500, nu știu, din timpuri memoriale a rămas spațiul viran, deci nu se construiește nimic acolo. Pe vremuri era loc de execuție, acolo l-au executat pe Giordano Bruno, dar știm că și Oborul era în București un loc de execuție. Venea lumea să caște gura cum erau executați cei condamnați la moarte. Mă rog, să zicem, că asta ar fi partea mai tragic senzaționalistă. În continuare statuia lui Giordano Bruno e acolo, ca să ne aducem aminte, dar piața are vibrația aceea minunată fără, repet, fără a fi niciun edificiu, într-o țară plină de… într-o cultură plină de clădiri, de palate, de obiecte construite minunate. Iată un loc lăsat așa, la minimalism, lăsat doar în seama tarabelor mai nou, a dubițelor de negustori.

 

Piața Obor a pus România pe TripAdvisor

 

I.V.: Pentru cineva care vine din Franța sau din Italia sau din Spania și se duce în Obor, are ce să vadă? Ce îi spune Oborul unui turist occidental?

F.D.: Sunt foarte mulți turiști. Oborul este pe TripAdvisor, nu sunt foarte multe locuri din România recomandate de TripAdvisor. Hai să îl pomenim pe un mare căuzaș al piețelor. Marius Tudosiei, care este și un bucătar foarte bun, și care are un antecedent de mare om de marketing. El a fost, tot așa, are un trecut în care a fost de partea asta modernității și care a făcut downshifting, a trecut așa de partea asta, mai spre slow food, spre… are un magazin numit Băcănia veche, ceea ce spune multe numai din numele ăsta, cam care este orientarea lui și el merge cu prieteni străini sau cu turiști străini și le arată Oborul. Le face tururi și e de ajuns să mergem în Obor chiar acum și vedem mai auzim o engleză, mai auzim. Sunt lucruri care se întâmplă.

 

Omul cărui domeniu rămâne Florin Dumitrescu?

 

I.V.: Am vorbit despre primul meu job, despre nu doar despre cartea pe care ați coordonat-o, și despre începuturile lui Florin Dumitrescu. Care ar fi următorul job?

F.D.: Nu știu, eu acum sunt foarte mulțumit că am o normă de lector la Universitatea Transilvania din Brașov și aș vrea să continui cercetarea în piețe. Nu știu mai mult de atâta, nu îmi doresc, mă apropii de pensie. Nu mai vreau, vreau să mă odihnesc, vreau să restrâng, m-am dus în prea multe locuri și acum vreau să restrâng un pic împrăștierea asta de care am… inconsecvența. Unii mi-au zis că am fost inconsecvent și probabil că așa e, și nu o să fie alt job.

I.V.: Că v-ați risipit în mai multe teritorii.

F.D.: Da, de fapt au o legătură între ele și se vede în ce am discutat, că destinul m-a dus de colo-colo. Nu vreau altceva în plus, vreau să mai restrâng din ce fac.

 

O glumă neînțeleasă. Scrie Florin Dumitrescu un volum de poezii numit Industria calului?

 

I.V.: O să scrieți cartea aceea de versuri căreia i-ați găsit titlul, ați spus că un titlu potrivit pentru un volum de versuri ar fi Industria calului?

F.D.: Nu, a fost o glumă.
I.V.: Evident, a fost o glumă.

F.D.: Nu o să scriu. Îmi place chestia asta cu cai. Am un text pe care l-am scris lui Ioji Kappl despre cai, în ideea că o să facem un cântec despre om și cal. El fiind un crescător de cai are o herghelie acolo la el, în Germania. Nu o herghelie, dar are un grajd cu câțiva cai. Am exagerat. Am fost prea poetic. Așa, dar oricum, este. E foarte mare iubitor de cai și mai am ceva despre cai. Mi se pare o relație foarte intrigantă, dintre cal și om, și totuși trebuie să spun că a fost o referință ironică la un titlu. Industria liniștirii adulților. O carte de versuri foarte bună de acum câțiva ani.

 

Abandonați și neascultați. Florin Dumitrescu despre filmul Moartea lui Iosif Zagor

 

I.V.: Într-un dialog recent cu Adrian Dohotaru este un titlu: este important ca cei care se simt abandonați să fie ascultați. Aveți sentimentul că nu sunt ascultați?

F.D.: Este luat din declarațiile lui Adi Dohotaru, pentru că asta este, în primul rând asta face el. Că el, fiind și antropolog și mai nou realizator de filme documentare, încearcă nu doar să afle problemele și nevoile oamenilor din marginea societății, ci să le și dea glas. Deci să se simtă

ascultați, băgați în seamă, și amplificați, să li se amplifice doleanțele. El a lucrat foarte mult în zona aceea Clujului, așa zisul Dallas, Patarât, zona aceea de ghetou modern, care s-a creat la marginea Clujului. Filmul este despre un om în vârstă, tot așa, abandonat de societate, care a lucrat, a făcut de toate, deci deloc genul acela de între ghilimele, „asistat social”, dar care a avut ghinion și a ajuns pe drumuri și a ajuns în locuințe sociale. Moartea lui Iosif Zagor se numește și nu zic mai mult ca să nu, cum se zice, ca să nu spoileresc.

I.V.: Care credeți că e riscul cel mai mare prin care trece astăzi România?

F.D.: Au! Aoleu, nu știu. Doamne asta e. Asta e grea de final.

România în pericol: „Partea asta de conservare a culturii, pierderea identității. Asta mi se pare un pericol.”

 

I.V.: Mai am una cred că e și mai grea sau mai banală decât asta.

F.D.: Riscul cel mai mare. Eu cred că există un risc cultural dacă suntem tot așa, între oameni de cultură, să se vorbească tot mai puțin limba română și să… uite, că am ajuns, am râs de Pruteanu, dar am ajuns spre urmele lui. Deci oarecum mă simt așa că devenim. Sunt și tradiționaliștii și conservatorii buni la ceva, când ne amintesc că avem totuși ceva de conservat. Partea asta de conservare a culturii, pierderea identității. Asta mi se pare un pericol.

 

România, No, hai! Sloganul pe care Florin Dumitrescu i l-ar da unui candidat la prezidențiale

 

I.V.: Dacă ați fi în anturajul, în proximitatea unui candidat la președinție în mai 2025, ați avea o idee de slogan cu care să câștige alegerile?

F.D.: Nu acum pe loc, m-aș gândi, dar e foarte greu pentru că s-au luat cam toate, s-au zis cam toate lucrurile. Deci poate că i-aș da o recomandare foarte trăsnită, foarte zăpăcită. Foarte minimală, foarte cum a fost atunci, ce-i al tău e al tău, să zicem, genul ăsta de lucruri. No, hai! cel mai bun slogan românesc care îi aparține lui Avram Iancu. El atât a spus No, hai! și a pornit Revoluția. Deci ceva la modul ăsta, ceva lipsit de cuvinte mari, de concepte așa ceva i-aș propune, dacă ar fi, dar cu siguranță nu o să accepte, pentru că sunt foarte mulți oameni, sunt partide care își dau cu părerea, sunt deștepți care le știu ei mai bine, și multe filtre, multe filtre, și tot așa, o să vrea cu cuvinte răsunătoare, cu sustenabilitate cu nu știu ce, și lucrurile care sunt de acord, dar care sună prost pentru electorat. În definitiv, da, i-aș propune ceva simplu și așa de, stare. Cam astea.

I.V.: Florin Dumitrescu, mulțumesc!

F.D.: Eu mulțumesc!

I.V.: În final aș vrea să vă rog să adresați un gând de urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

F.D.: Urmăriți toate episoadele, că eu am făcut un fel de binging și le-am văzut mai multe într-un scurt interval de timp, și s-a adunat un mic tezaur aici ,și mă simt foarte onorat și privilegiat că sunt alături de niște mari nume ale culturii și că sunt considerat și eu alături de ei avangardă.

I.V.: Mulțumesc mult.