UN PODCAST DESPRE CULISELE CERCETĂRII ALĂTURI DE CÂȘTIGĂTORUL PREMIULUI NOBEL; EXCELENȚĂ ROMÂNEASCĂ ÎN AMERICA ȘTIINȚELOR; SUCCES, DINCOLO DE VIS ȘI SACRIFICIU, PENTRU CARIERA UNEI FEMEI BIOLOG PRINTRE CEI MAI CITAȚI 2% DIN EXPERȚII MONDIALI ÎN BIOLOGIE CELULARĂ
Episodul 24 al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, aduce în fața publicului o invitată de excepție: nu doar pentru că este o femeie de succes, cu o carieră academică și în cercetare extraordinară, în țară și în lume, nu numai pentru că a înființat Institutul de Biologie și Patologie Celulară al Academiei Române, nici pentru că a lucrat îndeaproape cu câștigătorul Premiului Nobel, George Emil Palade. Ci mai ales pentru că este cel mai bun cercetător în domeniul biologiei celulare pe care România îl are în acest moment, și care a vrut să se întoarcă în România și să educe aici generații de cercetători: Acad. Maya Simionescu este vocea care povestește, la microfonul podcastului fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, cum a ajuns România în avangarda cercetării prin anii de curiozitate, sacrificiu, disciplină și cunoaștere pe care i-a petrecut în și dincolo de laboratoarele lumii. Maya Simionescu nu mai are nevoie de nicio prezentare. Activitatea ei academică reflectă un profil erudit, savant: în perioada 1960-1971 a fost cercetător la Institutul de Endocrinologie din Bucureşti, apoi, între 1970-1979, la invitaţia profesorului George Emil Palade, a lucrat ca cercetător şi profesor asociat la Universitatea Rockefeller- şi la Universitatea Yale. După revenirea în ţară, a fost profesor invitat la Universitatea din Yale (1979-1994), la Universitatea McGill din Montreal, Canada (1979), la Universitatea Columbia din New York SUA (1990). Maya Simionescu povestește cât de greu a fost să obțină un pașaport pentru primele ei plecări în America, în contextul în care decadele grele și întunecate ale României comuniste interziceau plecările în familie. A avut la îndemnână „răbdare și tutun”, după cum o sfătuiește George Emil Palade într-o scrisoare, până când a reușit să ajungă în echipa cercetătorului câștigător al Premiului Nobel. Cât de mare a fost intervenția lui Gerorge Emil Palade care, prin aducerea soților Simionescu în SUA, a prevenit fenomenul României insulare în plan științific, care sunt cele mai prețioase amintiri din anii de laborator, dar și din vacanțele petrecute la snorkeling, alături de familia Palade, în America, cât de greu a fost să fondeze alături de prof. Nicolae Simionescu, Institutului de Biologie şi Patologie Celulară (IBPC) din Bucureşti, a Societăţii Române de Biologie Celulară, punând bazele şcolii româneşti de biologie celulară, dar și care au fost motivele pentru care soții Simionescu s-au întors fără regret într-o Românie care nu i-a primit întotdeauna foarte bine, aflați în exclusivitate din podcastul Avangarda.
Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=wxMEweTCJ80
Institutul de Biologie și Patologie Celulară al Academiei Române, numărul 1 în cercetarea patologiilor sistemului cardiovascular. Maya Simionescu: „Nu ne oprim aici, pentru că ideea de la bun început a Institutului și a noastră este să ajungi să tratezi. Se știe că cea mai mare mortalitate și morbiditate în lume e datorită bolilor sistemului vascular”
Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcast-ului meu, vă invit să vă abonați la canalul meu de Youtube pentru a primi notificări atunci când se încarcă un nou episod. Astăzi am marea bucurie de a o avea invitată și gazdă, în același timp, pe doamna profesoară Maya Simionescu. Doamna Academician, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea, și vă mulțumesc mult că ne găzduiți aici la Institutul de Biologie și Patologie Celulară al Academiei Române.
Maya Simionescu: Eu vă mulțumesc pentru invitație și în special vă mulțumesc că ați venit aici la noi să vedeți cum existăm in situ, unde și ce facem toată ziua bună ziua, și ce visăm, ce vrem, ce dorim și ce realizăm.
I.V.: Dacă am traduce, patologie celulară, pentru marele public… ce ar trebui să înțeleagă?
M.S.: Ar trebui să înțeleagă plecând de la ce am învățat la școală. Celula este partea fundamentală a vieții. Celula are niște reguli foarte bune, cum să trăiască, cum să ne țină. Când vorbim despre celulele noastre, vorbim de noi. Cum să ne țină în stare bună, fiecare are un rol șamd. Ei, celulele astea, la un moment dat, dacă sunt agresate, și de obicei agresate din exterior, nu din interior, un invadator, un virus, o bacterie, o agresiune, orice agresiune asupra celulei, celula aceea încearcă să reziste, asta e prima parte, și rezistă foarte bine o perioadă, după care se îmbolnăvește. Și atunci vorbim de patologia celulei. Când ne îmbolnăvim de ficat, se îmbolnăvește celula ficatului. Deci patologia ficatului înseamnă patologia celulei hepatice, a celulei ficatului. Inimă, când facem un infarct, celula inimii este bolnavă. Deci patologia se referă la modificările care au loc în celulă, și când le vom înțelege pe acelea, vom putea să tratăm și infarctul. De aceea, vorbim de patologie celulară, biologia celulară, să înțelegi cum trăiesc și cum funcționează și ce fac celulele noastre în diferite părți ale corpului. Sunt considerate niște înțelepte, știu foarte bine să se adapteze, știu foarte bine să funcționeze. Fiecare celulă are funcția ei precisă. Una ne apără de invadatori, altă celulă ne face să zâmbim, altă celulă ne ajută să gândim, celula nervoasă, deci biologia celulelor se ocupă de înțelegerea structurii și funcției celulei. Un rol extraordinar de important în dezvoltarea biologiei celulare l-a avut marele nostru profesor și savant George Emil Palade. Asta a făcut el. A descoperit, împreună cu echipele cu care lucra, cum funcționează celula, ce are în ea, ce face fiecare părticică din celulă. Asta e o istorie foarte interesantă. Ca să descoperi asta, împreună cu Albert Claude, că el a introdus sistemul, a dezmembrat celula, în părți componente. Și a studiat fiecare parte componentă ce rol are. Ce structură, ce face. După aceea le-a pus toate la un loc și asta a făcut să înțeleagă el și noi și pentru asta a luat și premiul Nobel. Cum o celulă trăiește, funcționează, sintetizează, cum comunică cu alte celule, deci viața unei celule, biologia celulei. Iar noi, în principal, în institutul nostru, am mers bazat pe cunoașterea normalului la partea patologică. Încercăm să înțelegem cum se îmbolnăvește celula. Biologia celulei. Nu ne oprim aici, pentru că ideea de la bun început a Institutului și a noastră este să ajungi să tratezi. Deci noi în Institut avem ca preocupare principală sistemul cardio-vascular. Și se știe că cea mai mare mortalitate și morbiditate în lume e datorită bolilor sistemului vascular. De aia l-am și ales. Și am ales de la început, am avut în minte trei stagii ale cercetării noastre. Biologia celulară, deci normalul, sistemul cardio-vascular, pe baza căruia să avansăm cunoașterea bolilor, patologia celulară a sistemului cardio-vascular, și după aceea să ne mutăm la terapie, că până la urmă, acesta e scopul. Vă spun, terapia bolilor sistemului cardio-vascular, a infarctului, a bolilor vasculare, a bolilor de sânge șamd. Deci acesta era traseul nostru încă de la înființare, de când ne-am gândit la Institutul nostru. Biologie celulară, patologie celulară, terapie, tratament celular sau terapia aceasta a bolilor. Și sigur că nu se termină. Te întorci mereu să vezi normalul, ca să înțelegi patologicul ca să te duci la terapie. Dar majoritatea proiectelor noastre azi se concentrează pe terapie celulară.
România, țara infarctului? Acad. Maya Simionescu: „Cancerul e sub bolile cardio-vasculare, dacă vă puteți imagina. Pe la noi e cam 60, 65% chiar mortalitate, datorită bolilor cardio-vasculare. De ce? Nici nu știu cu ce să încep.”
I.V.: Cum e România față de alte țări din Europa sau din America în termenii bolilor de inimă? Se moare de infarct mai mult sau e mai acută problema în România decât în alte spații?
M.S.: Din păcate da, este mai acut, mortalitatea în țările europene, celelalte, că și noi suntem țară europeană, dar mortalitatea în Vestul Europei și în America a scăzut la aproximativ 45-50% din cazurile de mortalitate. Cancerul e sub bolile cardio-vasculare, dacă vă puteți imagina. Pe la noi e cam 60, 65% chiar mortalitate, datorită bolilor cardio-vasculare. De ce? Nici nu știu cu ce să încep. Datorită condițiilor de trai, nu avem educația controlului medical, și atâția oameni nu au cum să o aibă…
România uitată: sate în care medicul vine cel puțin o dată la două săptămâni pentru consultații
I.V.: Nu înțeleg prevenția…
M.S.: Nu înțeleg prevenția și nu înțeleg – sau poate înțeleg, dar e foarte greu să se ducă la doctor, gândiți-vă, sunt sate unde doctorul vine la două săptămâni să îl vadă sau nici atât. E o chestiune foarte complexă, și din câte știu eu, nu a scăzut procentajul de mortalitate datorită bolilor cardio-vasculare la noi. Nu suntem genetic altfel decât ceilalți, deci nu putem spune că avem o fibră din acesta, care contribuie la fenomen.
O carieră aleasă din prietenie: Maya Simionescu a cochetat cu medicina din dorința de a-și vindeca cea mai bună prietenă. Calea de la Medicină la Biologie, o chestiune de șansă: „Te-a acceptat doctorul Nicolae Simionescu? Să știi că ai avut noroc. Pentru că nu acceptă prea repede”
I.V.: Când ați știut că o să faceți biologie și că veți fi biolog și că veți îmbrățișa această carieră?
M.S.: Târziu, pentru că am vrut să mă fac medic. Dorința mea era să urmez medicina. Aveam un motiv foarte serios. Aveam cinci ani, sau șase ani, și aveam cea mai bună prietenă bolnavă. Nu putea vorbi bine, nu putea merge bine șamd. Nu știu exact, cred că a fost o problemă la naștere și a rămas cu aceste dificultăți. Și atunci, fiind prietena mea cea mai bună, eu am zis că mă fac medic și o fac pe ea sănătoasă. Poate și pe alți copii, dar în orice caz, pe ea trebuia să o fac sănătoasă. Așa că am încercat să intru, când a venit momentul, la școala de medicină. În anul cela am terminat două serii într-un an, a fost un an cumplit; nu știu câți eram, dar eram foarte mulți pe un loc. Am luat o notă rezonabilă, dar fără loc. Și atunci am zis că un an de zile mă duc la facultatea de biologie, unde puteam să intru, să fac anul I, și apoi să mă mut la medicină, înapoi. Îmi pare bine că nu am avut ocazia să mă mut înapoi, în primul rând că îmi e foarte greu să văd – voiam să fac pediatrie – dar îmi e foarte greu să văd copii bolnăviori. Foarte, foarte greu. Cred că aș fi suferit și plâns cu fiecare copil în parte. La biologie, în schimb, am fost atrasă de profesorii mei. Am avut profesori foarte buni: profesorul Zarnea, profesorul Botnariu, profesorul Rabega, la chimie, o elită de profesori! Profesorul Șanta! Profesori care m-au făcut să îmi placă foarte mult biologia generală. Am avut și o șansă: profesorul Șanta a văzut că eu am înclinații și îmi place să fac cercetare medicală, și că am tendința să mă gândesc la boli, și m-a trimis să îmi fac teza de doctorat, sau de licență, se numea atunci, de licență!, la Institutul de Endocrinologie, unde era director profesorul și academicianul Ștefan Milcu, un om extraordinar, care făcea foarte multă cercetare. Făcea și clinică, era excepțional Institutul, cred că și azi e la fel. Făcea clinică și cercetare medicală. Am intrat în cercetare medicală, să îmi fac teza de licență. E o poveste mai lungă. Întâi am vorbit cu profesorul Milcu, m-a acceptat, deci profesorii mei de la facultate m-au trimis acolo! Mi se pare extraordinară viziunea profesorului Șanta, ca să mă trimită la Endocrinologie. Acolo m-au repartizat la profesorul și tânărul doctor Vrăbiescu, probabil că acum are mult mai mulți ani, tânărul domn Vrăbiescu, am început să lucrez cu el într-o problemă de glandă endocrină, epifiza, și după șase luni sau ceva de genul ăsta, profesorul Vrăbiescu s-a mutat la Geriatrie. Disperată unde îmi termin eu licența, lucrasem câteva luni, îmi plăcea foarte mult ce fac, și nu îmi mai aduc aminte dacă am încercat în mai multe locuri, dar tot în endocrinologie am ajuns la tânărul doctor Nicolae Simionescu. Și i-am spus situația mea disperată, legată de teza mea de licență, epifiza, începută, și m-a luat el. Iar profesorul Milcu mi-a spus, atunci, mi-aduc
aminte: „Te-a acceptat doctorul Nicolae Simionescu?” „Da!” „Eh, să știi că ai avut noroc. Pentru că nu acceptă prea repede” Și într-adevăr, am avut noroc.
Începuturile unei cariere de succes: Maya Simionescu: „Un an de zile am lucrat benevol. Mă țineau părinții!”
I.V.: Și ați avut noroc și în viață.
M.S.: Am avut noroc și în viață!
I.V.: V-a devenit partener. Alături de domnul profesor ați și fondat Institutul de Biologie Celulară și ați avut o viață împreună.
M.S.: Absolut. După ce am terminat licența, bineînțeles, îmi căutam un loc de lucru. Și era dificil, nu aveau locuri, nu aveau fonduri, poate nici nu erau încântați să le vină biologi, și nu medici, dar cert e că un an de zile am lucrat benevol. Bineînțeles, mă țineau părinții. Toată lumea mă întreba. După un an, s-a creat un loc, un concurs, am intrat, și am lucrat acolo zece ani. Acolo mi-am făcut toată ucenicia. Cred că este foarte important pentru un tânăr, omul lângă care își face ucenicia. Maestrul! Acolo înveți totul. E locul unde te formezi cel mai bine, sau te deformezi cel mai bine.
Tot mai puțin discipolat în România maeștrilor puțini. Maya Simionescu: „Nu e ușor să fii maestrul cuiva. De fapt, nu trebuie să faci nimic. Trebuie să îți faci treaba și celălalt, tânărul de lângă tine, trebuie să te observe.”
I.V.: Vi se pare că lumea de azi are tot mai puțini maeștri? Sau mai puțini decât a avut generația dvs. și chiar și a mea?
M.S.: Eu cred că au foarte puțini. Maeștrii sunt puțini.
I.V.: De ce?
M.S.: Nu știu… nu știu, nu e ușor să fii maestrul cuiva. De fapt, nu trebuie să faci nimic. Trebuie să îți faci treaba și celălalt, tânărul de lângă tine, trebuie să te observe. Nu poți să înveți pe nimeni să faci așa și altfel. Dar te observă pe tine, și te observă și din discuțiile pe care le ai. Deci maestrul nu e un titlu pe care îl câștigi cu trecerea anilor. Trebuie să îl ai. Trebuie tu să fii, în primul rând, un profesionist bun, și dacă tu ești un profesionist bun, cei din jur se lipesc de tine, vin lângă tine. Avem, să nu fiu nedreaptă, sunt convinsă că avem oameni extraordinari în toate domeniile. Nu știu de ce nu se pot face școli în jurul acestor oameni. Nu ne lipsește poate atât de mult maestrul, cât școala din jurul maestrului. Condiția ca să ai timp să îl observi. Să îl vezi. Eu, acolo, la Institutul de Endocrinologie, lângă doctorul Nicolae Simionescu, care mi-a condus teza, eu am învățat etica cercetării, modul în care să privești un experiment, am învățat să nu mă sperii când nu îmi ies experimentele, am învățat că dacă nu mi-a ieșit experimentul nu e vina experimentului, ci a mea, pentru că nu am știut să pun întrebarea. Am învățat lângă el corectitudinea, bineînțeles, să nu te grăbești cu niciun fel de rezultate, să le cântărești de zece ori, până spui ceva, șamd. Cum să te prezinți într-o societate în care prezinți și rezultatele cercetării tale. Cum să prezinți colaboratorii șamd.
I.V.: Întrebarea e la fel de importantă ca răspunsul?
M.S.: E cel mai important!
I.V.: Să pui întrebarea corectă.
M.S.: Primul lucru e întrebarea. Dacă e o întrebare corectă; în primul rând, dacă e o întrebare mare, ai șanse să obții un răspuns mare. Dacă te întrebi de ce sistemul cardio-vascular nu rezistă, de ce se întâmplă infarctul, de ce se întâmplă accidentele vasculare cerebrale, e o întrebare mare. Durează mult să obții un răspuns, dar încet, încet, obții un răspuns, tu sau alții. Deci primul lucru e întrebarea. Și prima caracteristică, după mine, a unui cercetător, e curiozitatea. Dacă nu ești curios, nici nu îți mai pui întrebări.
I.V.: Nu te faci cercetător…
M.S.: Tocmai, nu te faci cercetător. E o întrebare foarte importantă.
Două nume care au schimbat destinul Mayei Simionescu: Nicolae Simionescu și George Emil Palade. „După un an ne-am trezit cu o scrisoare de invitație de la profesorul Palade. Noi ziceam că e ca o scrisoare de invitație ca de la Tutankamon, pentru că nu ne așteptam!”
I.V.: E clar că întâlnirea cu Doctorul Nicolae Simionescu a fost una dintre întâlnirile fundamentale, destinale, ale dvs. Ce alte întâlniri au avut acest dar destinal în a schimba ceva în felul în care este azi Maya Simionescu?
M.S.: Probabil că a doua întâlnire foarte importantă a fost întâlnirea cu prof. Palade. Fără doar și poate. Profesorul Palade – vorbim de anii ’68-’69 – a plecat din țară, și după vreun număr de ani, nu știu să vă spun exact, a venit în România, în ’68-’69 ca parte a unei delegații a Academiei Naționale de Științe a Statelor Unite, dată fiind că la noi situația nu se îmbunătățise, dar părea că mergem mai bine.
I.V.: Era o perioadă de liberalizare.
M.S.: Exact. A zis că ar vrea să reia legăturile cu țara lui și cu cercetătorii din țară. A vizitat diferite centre: București, Timișoara, Cluj, Iași șamd. A fost și la noi la Institut. Am stat de vorbă o jumătate de oră și a plecat. I-am arătat ce lucrăm. Începusem tot soiul de tehnici, moderne, dar pe care le făceam la momentul la care se puteau face în momentul acela. Erau parte din biologie celulară. Făceam structură, funcție, patologie, era și aveam – nu eu, Nicolae Simionescu – o vedere de ansamblu a unei probleme, studiată din foarte multe puncte de vedere. Și după un an ne-am trezit cu o scrisoare de invitație de la profesorul Palade. Noi ziceam că e ca o scrisoare de invitație ca de la Tutankamon, pentru că nu ne așteptam, bineînțeles. Era în ’69-’70, cu oarecare dificultăți, dar am reușit să obținem pașaport. Mirare! Ce timpuri!
Maya Simionescu, ajunsă în SUA la insistențele lui George Emil Palade. „Am fost foarte fericiți. Nicolae Simionescu a reușit să obțină pașaport în februarie, și a plecat. Mie nu mi s-a dat drumul. Au zis nu se poate, soț-soție.”
I.V.: Au fost ani de deschidere, în mod real. Au fost scurți, au fost puțini. O perioadă scurtă.
M.S.: Până au fost în Coreea sau în China, în ’70 sau ’71… Gândiți-vă, România nu a invadat Cehoslovacia, nu a rupt relațiile cu Israelul…
I.V.: Dimpotrivă, juca un rol de mediere, un rol de vârf în politica externă…
M.S.: Deci am primit această scrisoare venită de departe. Am fost foarte fericiți. Nicolae Simionescu a reușit să obțină pașaport în februarie, și a plecat. Mie nu mi s-a dat drumul. Au zis nu se poate, soț-soție. La insistențele extraordinare ale profesorului Palade, scrisori la autoritățile române, la Ministerul Cercetării, Ministerul Învățământului, unde putea și el… la Minister era Profesorul Burghelea, care fusese bun prieten cu profesorul Palade, și care era și un om cu o deschidere.
I.V.: Doctorul Burghelea.
M.S.: Da. Da.
I.V.: Marele urolog!
M.S.: Da, exact. Eh, până la urmă, după cinci luni, mi-au dat și mie drumul, și cam în mai, da, în mai-iunie am plecat în SUA și am început o colaborare extraordinară.
Maya Simionescu, norocul lui George Emil Palade? Destăinuire exlusivă: „Nu luase încă Premiul Nobel. El zicea că i-am adus noroc. Premiul Nobel l-a luat în 1974. Cum era să lucrezi cu el? Un privilegiu.” 10 ani de amintiri din SUA, din laborator și din vacanță: familiile Palade și Simionescu la snorkeling
I.V.: Cum a fost să lucrați cu un laureat al premiului Nobel?
M.S.: Nu luase încă Premiul Nobel. El zicea că i-am adus noroc. Premiul Nobel l-a luat în 1974. Cum era să lucrezi cu el? Un privilegiu. Era un privilegiu, dar ne înțelegeam foarte bine, pentru că el și Nicolae Simionescu aveau același mod de gândire. Eu, pe lângă ei, bineînțeles, același mod de viață; nu numai de gândire, de viață. Modul în care vezi ce trebuie să faci, cum să te comporți, cât să lucrezi, adică 7 zile din 7 zile, asta era ideea. 18 ore din 24, asta era ideea. Dar și el făcea la fel. Mergea acasă, își lua cărțile și caietele și lucra. Și toți din laborator lucrau la fel. Era o plăcere, pentru că avea o logică excelentă, o logică inimaginabilă, în toate. Și cu timpul ne-am și împrietenit foarte mult. Mergeam la congrese împreună, cu el și cu soția lui, care era tot biolog celular, profesoara Marilyn Farquhar, și după congres ne luam trei-patru zile și făceam o mică escapadă. Toți alegeam același lucru, ne plăcea același lucru. Nu am să uit niciodată când ne-am dus într-un an, congresul era în Florida. Am stat 10 ani în SUA. Invitația lui era: „Dear Dr. Simionescu, ești invitat pentru un an, poate doi.” Am stat 10 ani și am continuat colaborarea și când ne-am întors acasă. Am plecat în Florida, unde era congresul, după aceea ne-am întors pe o insulă, care și lui îi plăcea, și nouă ne plăcea, să facem snorkeling și să vedem viața subacvatică. Ne-am dus împreună în Mexic, să vedem piramidele. Ne plăcea același lucru și ne potriveam foarte bine. Iar lucratul cu el, un privilegiu. Se și amuzau foarte mult cei doi băieți, în toate domeniile. Lucrul era lucru.
George Emil Palade, scrisoare către Maya Simionescu: „Răbdare și tutun!”
I.V.: Vă spune la un moment dat profesorul Palade: „Draga mea, trebuie să ai răbdare și tutun!” La ce se referea?
M.S.: Până să îmi dea aprobare să plec din țară.
I.V.: Înainte!
M.S.: Da, înainte! Am stat cinci luni în țară, și îmi aduc și acum aminte că părinții mei voiau să mă calmeze și îmi spuneau: „Dragă, nu o să te poți duce, nu o să vă dea drumul la amândoi…” Și atunci Palade scria scrisori, iar mie mi-a scris pe o poză foarte reușită, de microscopie electronică, pe dosul pozei, „răbdare și tutun”. Eu fumam puțin, pe vremea aia, cred, sau așa se zice. Cert e că datorită lui am plecat și nu l-am dezamăgit. Acești doi domni, extraordinari, doi cercetători de excepție și maeștri, sunt maeștrii mei! Au avut un rol important în sensul că m-au tratat și chiar așa eram, că mă întreabă unii: „ca femeie nu te-ai simțit mai puțin dorită sau tratată puțin altfel?” Și nu m-am simțit niciodată, chiar niciodată.
Maya Simionescu, 15 ani de predare și cercetare în SUA, o femeie de succes într-o lume a bărbaților? „Eram denumiți acolo the famous Romanian trio. Palade, Nicolae Simionescu și cu mine. Dar, vedeți, îmi dau seama că totuși am eu un sentiment protector față de fete și femei. Chiar în Institut la mine. Îmi place să le protejez, pentru că le admir. Nu din alt motiv.”
I.V.: Chiar voiam să vă întreb, că de-a lungul unei cariere importante în țară și în străinătate, ați predat în țară și în SUA…
M.S.: 15 ani!
I.V.: Ați predat la New York, în Canada… de-a lungul acestei cariere extraordinare ați făcut din feminism un assett, cum se zice astăzi? Sau ați simțit anumite probleme, faptul că sunteți cercetător într-o lume totuși dominată, preponderent, de bărbați?
M.S.: Absolut! Nu am simțit asta, dar am simțit că trebuie să le arăt că pot să lucrez cel puțin la fel de bine ca ei, dacă nu, unele lucruri să le fac la fel de bine. În sensul că aveam o manualitate extraordinară în chirurgie experimentală și cred că făceam lucruri pe care domnii sau bărbații le fac mai greu. Adică o manualitate specială, când lucrezi pe un șoricel care e atât, și când lucrezi pe anumite vase care sunt de un milimetru, trebuie să ai capacitate să lucrezi. De altfel îmi spuneau că probabil am și niște sânge japonez în mine, că știu să fac lucruri. Deci îmi pare rău, dar nu m-am simțit… Chiar dacă s-a întâmplat, eu nu am simțit pentru că nu m-am gândit la asta. Nu știu cum să spun, nu pot spune că a fost o diferență sau că ei m-au tratat diferit. Pot spune că am încercat totdeauna să fac ce pot. Dar asta nu să le demonstrez, că așa îmi e felul. Dar cu timpul, încă o dată, eram denumiți acolo the famous Romanian trio. Palade, Nicolae Simionescu și cu mine. Deci nu am simțit. Dar, vedeți, îmi dau seama că totuși am eu un sentiment protector față de fete și femei. Chiar în Institut la mine. Îmi place să le protejez, pentru că le admir. Nu din alt motiv. Le admir! Sunt muncitoare, sunt mame bune, au idei și băieții din Institut au, bineînțeles, dar ele au o muncă în plus acasă. Când îmi spuneau că duminica se duc acasă să gătească pentru toată săptămâna… un bărbat nu face asta. Se duce acasă și se uită la televizor.
Maya Simionescu despre acordarea Premiului Nobel lui George Emil Palade: „Se aștepta să îl primească. Și noi ne așteptam.”
I.V.: Uneori toată săptămâna… Când a obținut profesorul Palade în 1974 premiul, erați în SUA. Erați în proximitatea lui. Cum a primit premiul acesta? Se aștepta să îl primească?
M.S.: Da, se aștepta. Și noi ne așteptam să îl primească.
I.V.: Cum a sunat motivația juriului?
M.S.: Descoperirile făcute în biologia celulei. Toate aceste descoperiri stau la baza patologiei celulare. Un lucru care s-a întâmplat. El nu a lucrat în patologie celulară, dar avea viziunea că asta trebuie să înțelegem și asta nu înțeleg unii oameni la noi. Dacă nu știi biologia celulară și pe urmă patologia celulară, nu poți să ajungi la o terapie. De ce de atâția ani de zile, nu știm cum să facem terapia, chiar a cancerului? În cancer, ați văzut, se pun foarte mulți bani, se alocă sume enorme, de atâția ani de zile. Chiar în cardiovascular, în terapia cardiovasculară, la fel. Sunt lucruri superbe, pe care le fac clinicienii noștri și intervenționiștii. Ați văzut, acum se intervine să se înlocuiască valvele inimii. Nu se mai face incizie toracală, pur și simplu, prin vase, se introduce o nouă valvă. Deci sunt niște lucruri superbe, clar. Dar nu trebuie să ajungem acolo. Trebuie să înțelegem de ce se îmbolnăvește valva. Când o să știm de ce se îmbolnăvește, o să știm și cum să o tratăm.
Maya Simionescu despre dorința lui Nicolae Simionescu după ce au predat împreună la Universitatea Rockefeller: „O, ce mult aș vrea să construiesc sau să transfer acest locaș de știință adevărată în România!”
I.V.: A avut ecou în România comunistă faptul că un savant român a câștigat Premiul Nobel?
M.S.: Da, da! Da! Și i-au făcut curte, ca să spunem, pe drept cuvânt, profesorului Palade, pentru că era român, de origine româno-american, și a avut foarte multă influență. Influența, pentru noi, de ce a contat? Pentru că noi, cum am ajuns în America, în ’70, și am văzut ce cultură a științei, ce viață științifică adevărată duc, cum rezolvăm probleme, și toată viața de la Universitatea Rockefeller, unde am ajuns prima oară, și apoi la Universitatea Yale. Dar la Rockefeller în primele două săptămâni am găsit în jurnalul lui Nicolae Simionescu scriind: „O, ce mult aș vrea să construiesc sau să transfer acest locaș de știință adevărată în România!” Deci în primele două săptămâni.
Dr. Burghelea, sfat pentru soții Simionescu în anii comunismului, dând radioul mai tare: „România nu e o țară în care să te întorci”
I.V.: Ați predat la Rockfeller, ați predat la Yale, și pentru că l-am pomenit mai devreme pe profesorul Burghelea, povestiți undeva o discuție pe care ați avut-o cu dumnealui în timp ce dădea radioul mai tare, și v-a spus: „Să nu faceți greșeala să vă întoarceți în România pentru că România nu mai este o țară să te întorci!” Și cu toate astea v-ați întors. De ce v-ați întors?
M.S.: Da! Știți, asta era întrebarea care ni se punea…
I.V.: Din SUA, de la marile universități!
M.S.: Da, niciodată nu am știut să răspund. Noi ne-am dus acolo cu ideea să lucrăm cu profesorul Palade, să învățăm mai mult, cu toate că lucrasem și aici, dar acolo învățam mult mai mult, să ne specializăm, și să venim acasă specialiști în… Să aducem biologia celulară în România. Deci noi am plecat cu ideea asta. Acolo nu s-a schimbat cu nimic ideea, din contră. Văzând ce formidabilă este Universitatea Rockefeller, ideea noastră a fost să transferăm acest spirit și acest domeniu în România, și această știință adevărată, cum se face în SUA, să o transferăm în România pentru tinerii români care sunt la fel de buni ca și tinerii americani sau cei care lucrează acolo, și ei să aibă condiții să lucreze cum nu le-am avut noi. Căci noi nu am avut condiții, nu atât de bune!
Maya Simionescu, fără regrete că s-a întors după Rockefeller și Yale, în România. „Viața noastră a fost la fel. Condițiile au fost diferite. Nu regret. Niciodată! Chiar dacă ne-au dat afară din casă”
I.V.: Regretați că v-ați întors?
M.S.: Nu, nu, niciodată! Niciodată! Știți, viața noastră și aici și acolo a fost la fel. Bine, viața a fost la fel, condițiile diferite! Dar nu regret, pentru că am avut acest vis, cum spune Palade. Palade spune: „Când am deschis institutul a fost un vis care s-a transformat în realitate!” Și așa este. Deci nu am regretat, și nici nu ne-am pus problema altfel. Nu am discutat niciodată, de exemplu, să rămânem acolo, cu toate că s-au întâmplat niște lucruri. Chiar zilele trecute îmi aduceam aminte, lucruri foarte neplăcute, în timp ce eram acolo, ne-au dat afară din casă!
George Emil Palade: „Ca să prevenim izolarea, Maya și Nicolae Simionescu trebuie să rămână profesori invitați la Yale, și cu un contract.” Cum a negociat câștigătorul Premiului Nobel contractul de muncă pentru soții Simionescu?
I.V.: În absență!
M.S.: În absență, ne-au scos din casă. Ca să facă în zonă un bloc pentru funcționarii sau oamenii care lucrează la ambasade. Probabil că se potrivea. Și îmi aduc aminte că tatăl meu mi-a scris, „mi-au pus în vedere să eliberăm apartamentul”. Iar bărbatul meu, care era un curajos și totdeauna a fost, și de data asta, a spus: „Foarte bine. Nu ieșiți din casă. Lăsați-i să ne scoată lucrurile în stradă.” Sigur că asta nu se întâmpla, că nu i-ar fi convenit regimului. Vorbim de 75-76. Cert e că ne-am mutat până la urmă, că nu aveam încotro. Ne-au scos de acolo. Deci, vă spun, s-au întâmplat lucruri foarte neplăcute și situația în România, dacă vă aduceți aminte, din 72-73, până în 79 s-a deteriorat îngrozitor. Și-atunci, în 79, totul era gata. Institutul era gata. Totul era gata! Noi am făcut planurile. Noi am pus aparatura care trebuie cumpărată. Noi am făcut planul de lucru. Sistemul cardio-vascular, că am zis să ne concentrăm pe o problemă mare. Toată lumea să lucreze, să aibă cu cine vorbi. În străinătate vorbești cu colegii din alte orașe sau comunici, la noi era totul foarte izolat. De fapt, Palade asta spune. „Ca să prevenim izolarea, Maya și Nicolae Simionescu trebuie să rămână profesori invitați la Yale, și cu un contract.” Palade nu a vrut altfel, decât cu un contract. S-a făcut un contract, între Universitatea Yale și Ministerul Cercetării, cred, sau al Educației…
I.V.: Al Învățământului, cred, pe vremea respectivă.
M.S.: Da, era Învățământ și cercetare. Și acolo era profesorul Burghele, cred, după aceea a fost la Academie, Președinte. Și s-a făcut un contract în care statul se obliga să ne dea drumul trei luni pe an să lucrăm la Universitatea Yale. Și a mers foarte bine. Contractul s-a făcut pe 6 ani, cu drept de prelungire. A mers foarte bine 6 ani, după care nu au mai vrut să îl prelungească.
I.V.: Ceva absolut revoluționar în epocă!
M.S.: Absolut!
Maya Simionescu, soluție pentru România care importă fructe și exportă inteligență: „Primul pas e să îți arăți stima pentru ceea ce fac oamenii aceștia.” Biologia, o lume cu un contract mai sustenabil ca al nostru: „Pleci din lumea asta, te duci în țara științei, intri în lumea celulelor. Lumea celulelor e foarte bine orânduită și organizată. Are reguli precise. Și se păstrează, se ține cont de regula precisă. Au justiția lor, și se ține cont de ea.”
I.V.: Spuneți undeva că importăm fructe și exportăm inteligență! Cum putem face să fie invers? Oamenii inteligenți, sau cei mai mulți dintre ei, să rămână în țară, să poată avea șanse egale cu lumea de afară aici, la noi. La București. Cum se poate face asta, cum putem întoarce acest paradox?
M.S.: Dar de ce nu întrebați asta politicienii noștri?
I.V.: Păi întreb. Eu însumi mă întreb de mult.
M.S.: Știu, și eu mă întreb. Nu numai că mă întreb, îmi pare și foarte rău. Cred că un lucru care lipsește la noi pentru zona asta, cercetare, medicină, doctori, e să îți arăți stima pentru ceea ce fac. Cred că e un lucru important. Sigur că îți trebuie fonduri, condiții. Dar în primul rând stima. Am înțeles că numărul doctorilor care pleacă din țară, după ce au fost salariile ridicate nu a scăzut prea mult, și nu pleacă din motive de fonduri și salarii, dar trebuie să știm să câștigăm elita. Orice țară are nevoie de elită. Ca să o câștigi, trebuie în primul rând să îi apreciezi, să le arăți că ai nevoie de ei. Nu numai că îi apreciezi, că ai nevoie de ei! Dacă oamenii învățați, profesioniști, care au și puțină dragoste pentru locul în care s-au născut sau istoria pe care am avut-o, dacă oamenii aceștia ar vedea altă stimă din partea politicienilor, cred că ar fi cu totul diferită plecarea tinerilor din țară. Noi avem un avantaj, cercetătorii, de aia spun. Cred că și cercetători au plecat mulți. Mulți cercetători formați. Au plecat mulți, în special după Revoluție, și să vă spun de ce. Cred că au vrut să încerce. Să vadă cum e în altă parte. Noi toți! Și eu m-am bucurat când am fost invitată să petrec timp în SUA și cred că și ei au vrut mulți să încerce. Probabil că la vârsta lor nu mai aveau timp să încerce și să se și întoarcă. Puțini s-au întors. Dar cred că noi, cercetătorii, cel puțin în domeniul nostru, au avantajul că o foarte bună parte din timpul de viață îl petrec în țara științei și în lumea celulelor. Deci pleci din lumea asta în care nu ne plac chiar atât de multe lucruri. Și pleci de la ziare și televizorul care nu îți arată decât nenorociri, că nu îți spune niciun lucru grozav care s-a făcut și sunt convinsă că se fac și lucruri grozave. Pleci din lumea asta, te duci în țara științei, intri în lumea celulelor. Lumea celulelor e foarte bine orânduită și organizată. Are reguli precise. Și se păstrează, se ține cont de regula precisă. Au justiția lor, și se ține cont de justiția lor. Au cultura lor și se ține cont de cultura lor. Nu numai atât! Vorbesc unele cu altele și și-au împărțit treburile. Toată lumea știe acum că vorbim tot timpul de sistemul imun. Sistemul imun se numesc niște celule inteligente care ne apără, ne învață să ne apere de un virus, de o bacterie, de o boală. Alte celule ne ajută să gândim. Alte celule…
Supărarea Mayei Simionescu pe România din care lipsesc veștile bune: „Eu nu cred că în țara noastră nu se întâmplă și ceva bine!”
M.S.: Atunci când nu sunteți în lumea celulelor și mergeți pe stradă sau vă uitați la televizor, uneori, ce vă nemulțumește cel mai tare la România de azi?
I.V.: Faptul că nu ne dau o veste bună. Să ne dea și veștile bune. Eu nu cred că în țara noastră nu se întâmplă și ceva bun. Și aia nu se spune. Eu ascult foarte puțin televizor și în ultima vreme chiar mai puțin ca înainte. Vreau să știu ce se întâmplă, dar nu îmi place ce se întâmplă. Și din păcate, dacă nu pot interveni, degeaba ascult. Sunt un pasiv ascultător care nu poate să facă nimic. Deci ascult mai puțin decât oricând televizorul. Câteodată te și sperie noaptea, seara, când asculți, că eu ajung seara acasă, și chiar te sperie, de toate nenorocirile pe care le auzi. Prea mult pe stradă nu prea merg. Drumurile mele sunt foarte limitate, de acasă la Institut, de la Institut la Academie, și de la Academie înapoi acasă. Sau Fundație.
I.V.: Și la Fundația Națională pentru Științe și Arte.
M.S.: Da, da!
Acad. Maya Simionescu: „Primul mare genetician e țăranul român”. Ce ți-e scris… în gene ți-e pus!
I.V.: Se spune că ce ți-e scris în gene ți-e pus. E adevărat?
M.S.: Da, da, da! Este adevărat și eu adaug când vorbesc, sau când am prezentat chestiunea aceasta, totdeauna spun că primul mare genetician e țăranul român. Vă aduceți aminte, că țăranul român spune: ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. Eh, noi am schimbat. După toate descoperirile din biologie am schimbat-o. Și sună: ce ți-e scris, în gene ți-e pus. Și așa este. Este adevărat însă că genele, ceea ce au fost niște surprize extraordinare cu descoperirea genomului uman, dar genele respective, acum toată lumea e de acord, că pot fi influențate și modificate de mediul în care trăiești. Deci nu mai este genă, genă, tot ce se întâmplă. Este genă-mediu-genă. Deci ceea ce numesc ei astăzi epigenetică, dar în orice caz, mediul în care trăiești, îți poate determina o genă să se exprime sau să fie represivă. Inclusiv o genă pentru cancer sau ceva de genul acesta.
Boli care nu depind de factorul genetic: Maya Simionescu, un tablou al bolilor necomunicabile
I.V.: Într-o boală cât contează această zestre, moștenire genetică, din istoricul bolii?
M.S.: Depinde de boală. De exemplu, în cardiovascular, ai o hipercolesterolemie familială, și atunci se transmite. Depinde de boală. Se transmite din mamă în fiu, mamă în fiică. Deci depinde de boală, factorul genetic e important. Și diabetul, într-o oarecare măsură e transferabil. Altele se numesc boli noncomunicabile, deci pe care nu le preiei de la alții și nici nu se transmit între oameni. Există un grup mare care se ocupă la noi de aceste boli, cum este și diabetul, arterioscleroză, boli pulmonare, deci noncomunicabile.
Maya Simionescu despre I.A.: „Cu prudență! Suntem încă nepregătiți!”
I.V.: Cum priviți elanul acesta extraordinar al inteligenței artificiale, de a fi un fel de zeu al istoriei?
M.S.: Cu precauție! Cu precauție! Știți, câteodată, știința avansează prea repede și mai repede decât înțelegerea noastră, a pericolelor științei. A pericolelor avansului din știință. Pentru că trebuie o etică în toate cele. Nu știu foarte mult despre IA, dar din puținul pe care l-am ascultat, mi-am dat seama că noi nu suntem pregătiți. E ceva care o să vină și e ceva bun, are niște merite, dar trebuie puse niște limite care sunt greu de pus. Cercetării e foarte greu să îi pui limite și cred că noi nu suntem încă pregătiți pentru asta. Merge prea repede. Și s-ar putea să aibă și părți foarte negative.
Maya Simionescu, o lectură „biologică” a lui Eminescu: „Spune ceva uluitor: Natura nu minte niciodată!”
I.V.: Îmi spuneați înainte de a începe să filmăm, de un studiu pe care l-ați scris sau o conferință pe care ați avut-o în urmă cu mai mulți ani despre Eminescu, despre părți din publicistica lui Eminescu, citați, spuneați: natura nu minte niciodată.
M.S.: Da, asta a spus Eminescu! E formidabil! Mi s-a părut uluitor. A trebuit să vorbesc despre Eminescu. Se face în fiecare an, la Dumbrăveni, o sesiune în 15 iunie, când e comemorat Eminescu. Au făcut un centru extraordinar acolo și fac aceste sesiuni. Atunci, ce să vorbească un biolog celular la o sesiune despre Eminescu? Am stat eu și m-am gândit: eu nu pot să spun nimic. Și atunci m-am adresat direct lui Eminescu. Și l-am întrebat. „Domnule Eminescu, ce ați spune dvs. despre biologie?” Și am rămas surprinsă, ca și în alte dăți, cum a scris atâtea despre politică și alte domenii, care nu sunt neapărat poezia lui, cât de mult a gândit despre biologie. Ceva scurt, o maximă, spune: „natura nu minte niciodată”. Și folosesc asta. De asta spuneam: când nu avem un rezultat așteptat, nu trebuie să ne speriem. Pentru că „natura nu minte”. Dacă nu a ieșit înseamnă ori că nu se întâmplă, ori că noi am greșit cu întrebarea, ori că nu am știut să o punem. Întrebarea. Când zic întrebarea, zic experiment. Deci natura nu minte niciodată. A mai spus niște lucruri extraordinare. Încă un citat extraordinar: „stejarul nu crește pretutindeni, buruienile în tot locul”. Extraordinar! Și alte aforisme despre biologie care sunt extraordinare. Îmi aduc aminte de unul în care spune că omul nu ar putea să trăiască pe pământ dacă nu ar exista plantele care să facă schimbul de oxigen-dioxid de carbon șamd. Deci niște lucruri pe care le-a înțeles atât de bine! Mai bine ca noi!
Mândrie pentru România: Maya Simionescu, în cei mai citați 2% cercetători, experți mondiali, în domeniul biologiei celulare. „E măgulitor!”
I.V.: Stanford University Ranking – nu o spuneți dvs., o spune Stanford – declară că Maya Simionescu e între cei mai citați 2% cercetători pe domeniul său predilect de manifestare a activității științifice, iar în România sunteți pe primul loc în aceste domenii. Cum e să fii în primii 2% experți mondiali în aceste domenii?
M.S.: Mi-au atras atenția despre această poziție a mea colaboratorii mei, nici nu am știut, să vă spun drept. Un tânăr colaborator mi-a spus: „Wow!” Nu, nu mi-a spus, a trimis la toată lumea din Institut: „Hey, everyone, Maya Simionescu este…” Mă bucur, sigur. Probabil că e rezultatul a ce am făcut în ultimii ani, în ultimii mei ani adică toată viața, mă bucur și pentru Institut, în primul rând. Pentru că ce am făcut eu, am făcut în grup, bineînțeles. O dată cu profesorii Nicolae Simionescu și George Palade, după aceea cu grupurile mele din Institut. Deci toată această poziție se răsfrânge și pe Institutul meu, și pe oamenii din Institut. Le dă și lor o speranță, iată că, mă rog, dacă muncești foarte mult, foarte constant, că trebuie să ai o constanță în cercetare, și dacă pui întrebările care trebuie, până la urmă oamenii te apreciază. Citări înseamnă că lucrările tale, pe care le-ai publicat, sunt preluate de alții și în special de comunitatea științifică internațională. Asta e citarea. Și numai așa te măsori, de fapt, dacă ai scris, în domeniul nostru, în domeniul cercetării. Toate lucrările sunt de obicei scrise în engleză, franceză mai puțin; oamenii dacă văd ceva bun, te citează. Și îți crește rankingul, crești în zona asta de 2%. E măgulitor. Dar bucuria mea e mai mare pentru Institut și pentru țara noastră. În țara noastră sunt vreo 7-8 care sunt în poziția aceasta. Din Academie, scuze.
Acad. Maya Simionescu, evocare omagială a Acad. Eugen Simion: „Avea un sens al datoriei, al dreptății. Avea nevoia să facă lucrurile bine, să nu le lase la jumătate”
I.V.: După Revoluție ați devenit membru al Academiei Române, ați fost în două rânduri Vicepreședinte al Academiei Române, în tandem cu profesorul Eugen Simion. Cum a fost să lucrați atâția ani, să fiți în conducerea Academiei Române cu profesorul Simion? Se împlinesc în mai 90 de ani de la nașterea marelui critic. Din păcate, nu mai este printre noi.
M.S.: Nu e simplu, ca să spun. Să nu spun că e dificil. Nu e simplu, în sensul că ne-am întâlnit două domenii, domeniul umanioarelor și domeniul științific. Și poate că asta a fost un avantaj, în felul acesta am croit activitatea Academiei în ambele direcții în perioada respectivă. Era un om și un mare profesionist, în sens extraordinar, care avea un sens al datoriei, al dreptății. Avea nevoia să facă lucrurile bine, să nu le lase la jumătate. Avea el o teorie despre adamismul nostru, și voia să facă lucrurile bine și repede. Eu sunt mai înceată. El era mult mai rapid și câteodată avea dreptate. Dacă împingi lucrurile, ele se pot face mai rapid decât credeam eu. Dar i-am susținut toate proiectele pentru că erau bune. Pentru Academie, pentru comunitatea științifică. 8 ani am fost Vicepreședinte al Academiei Române, a fost o experiență foarte bună. Și a continuat-o într-un fel, la Fundație. El a creat această Fundație, nu eu. El a creat Fundația Națională pentru Știință și Artă. Eu am devenit Președinte Executiv. Asta nu are nicio importanță. Astea sunt titluri, așa. În orice caz, am lucrat amândoi la această Fundație care a făcut niște lucruri extraordinare.
I.V.: Numai colecția Pleiade, dacă te uiți…
M.S.: Absolut, este superbă.
I.V.: Mare constructor, fără îndoială.
M.S.: Mare constructor, ziditor. Încerc, acum, să continui unele din proiectele începute de el, de altfel.
Maya Simionescu, despre conducerile Academiei Române care i-au succedat. De ce există un „adamism” managerial academic, prin care fiecare nouă echipă ia lumea de la capăt ignorând ce au făcut cei dinainte? „Ne lipsește un Consiliu al Înțelepților, nu ne lipsesc Înțelepții”
I.V.: După ce nu ați mai fost în conducerea Academiei Române, cei care v-au succedat în formule diferite de atunci, v-au mai întrebat, v-au cerut părerea în legătură cu anumite proiecte, cu drumul Academiei?
M.S.: Nu prea. Nu. Poate că asta e una din problemele noastre generale. Că fiecare schimbare aduce un grup nou, cum e și normal, dar grupul nou o ia de la capăt. În loc să vorbească cu cei dinainte, unde ați ajuns, o ia de la capăt, la Academie mai puțin, dar în alte domenii, în învățământ, chiar o ia de la capăt.
I.V.: Adamismul…
M.S.: Adamismul, da. Sigur că ar trebui să existe un consiliu al înțelepților în fiecare entitate din aceasta importantă. Din care să facă parte foștii, prezenții și viitorii conducători. Din Academie. Din Ministerul Învățământului. S-ar putea ca unul fost sau unul viitor să îl ajute pe cel care e în prezent. Deci un Consiliu al Înțelepților. Asta ne lipsește în țara noastră. Nu ne lipsesc Înțelepții. Consiliul ne lipsește.
Ce ar schimba Maya Simionescu în Cercetare? Filosofia cercetării, a cercetătorului și predictibilitatea mecanismelor de finanțare
I.V.: Ne-am întâlnit mai devreme cu tinerii cercetători de foarte bună calitate care lucrează în Institut. Dacă ați fi ministrul Cercetării, care ar fi două decizii, două măsuri pe care Maya Simionescu le-ar lua pentru a îmbunătăți viața institutelor de cercetare din România?
M.S.: Sigur, ca toată lumea, aș zice că prima măsură e să convingi Guvernul că investiția în cercetare și în tineri e o investiție în viitor. Nu e o investiție în grâne sau în nu știu ce. Și aia e importantă. Dar să îți schimbi conceptul, filosofia care să fie în spatele a ceea ce faci. Filosofia trebuie să fie: „eu investesc în viitorul acestei țări”. Și atunci investesc inclusiv în cercetare, pentru că știu foarte bine că dacă nu am cercetare, niciodată nu voi realiza o aplicație bună. Orice aplicație bună are acest punct de plecare. Aceasta ar fi prima decizie, deci filosofia și cultura cercetării și gândirea. Când zici fonduri, sigur, toți vrem mai mulți bani, dar nu, să gândești că e o investiție în viitorul și al țării, și al cercetării, și al tinerilor. Și atunci nu ar mai pleca atâția. Iar al doilea lucru, aș face un sistem predictibil. În sensul că oamenii din cercetare, și de la noi din Institut, și eu, ne uităm zilnic pe site-urile ministerului Educației și al Cercetării, dacă s-au deschis competiții. Că ne trebuie fonduri, că vrem să lucrăm. Vă dați seama, toate fondurile astea merg pe chimicale, substanțe, deci nu poți să crezi că nimeni caută altceva. Nu sunt fonduri de salarii, sunt fonduri de lucru, de cercetare. Nu există o predictibilitate, adică să știi că o dată pe an, în luna septembrie, sau în luna octombrie, sau în luna aprilie, când se dau fondurile de la guvern, se face competiție pentru fonduri de cercetare. Adică lipsa de predictibilitate și să stai să te uiți în fiecare zi să vezi dacă a scos ministerul fonduri, nu a scos, eu îi înțeleg și pe ei. Nu spun că e simplu. Că nici eu nu știu exact fondurile care le vin pentru asta, dar la un moment dat știi. Nu știu, în mijlocul anului.
I.V.: Bugetul îl ai la începutul anului.
M.S.: Predictibilitate, cât de puțină ar fi, dar în SUA e foarte bine că la 15 septembrie sau octombrie se deschide competiția. Te și pregătești un an. Adică tinerii noștri se și pregătesc pentru asta, pregătesc aplicațiile. Asta aș face: filosofia cercetării și a cercetătorului și predictibilitatea organizării cercetării.
Crezul Mayei Simionescu: de la speranță la acțiune
I.V.: Doamna profesoară, vă mulțumesc mult pentru această discuție! Vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care ne privesc și care văd acest podcast, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.
M.S.: Am să le spun crezul meu. Crezul meu e următorul: Speră, visează, iubește, iartă, ajută, fii foarte generos, și în special acționează!
I.V.: Mulțumesc mult!
