Nu i-a fost niciodată frică de „Persoana întâi plural”, și poate tocmai de aceea, crede în solidaritate și compasiune, mai mult decât în oricare altă valoare care poate întoarce societatea noastră la normalitate. O normalitate de care soicetatea nu s-a arătat capabilă, crede poeta, nici măcar după pandemie, o criză care părea că nu va mai lăsa istoria să curgă la fel. Poezia ei se construiește, așa cum spune unul dintre titlurile volumelor, între „A fi sau a privi”, iar în acest podcast, invitata ne va mărturisi un secret: versurile ei erau la început „O silabisire a lumii”. Crede că „Istoria ca viitor” trebuie să fie altfel pentru o țară în care bășcălia a depășit demult nivelul umorului bun, al cinismului-antidot. Astăzi, se râde de Celălalt, nu alături de el. Iar asta face ca inima poetei să fie mai tristă. Semnează Blandiana din dragoste pentru numele satului mamei sale, iar Ana este potrivirea care a adus rimă chiar și într-o semnătură. A cunoscut cenzura de când era doar o copilă: la 15 ani, a fost interzisă pentru prima oară. De atunci, și până în 30 august 1988, când a fost interzisă a doua oară, a înțeles că singura cale de a rezista în România vechiului regim e poezia. Acea poezie care a născut, chiar și în negura închisorilor, o avangardă a speranței. Între a trăi ca Otilia-Valeria Coman și a scrie ca Ana Blandiana, a fost nevoie de candoare, umor, răbdare și sinceritate, care nu au lipsit niciodată din biografia Președintei Fundației Academia Civică.

Invitată la podcastul lui Ionuț Vulpescu, scriitoarea Ana Blandiana, reprezentă exponențială a generației ’60, povestește fostului ministru al Culturii ce a însemnat pentru inima și mintea ei istoria celor două vârste, a poeziei rare și bune, de sub oprobiul comunist, și a poeziei libere, multă dar falsă în majoritatea ei, a democrației în care se publică mult și nu neapărat bun. Vom afla în premieră ce ascunde viitoarea sa carte, un jurnal al timpului scurt de la data când Ana Blandiana a fost declarată un scriitor interzis a doua oară, în 1988, și până la Revoluția din 1989. Un dialog despre literatură, libertate și democrație, cu Ana Blandiana și Ionuț Vulpescu, în deschiderea celui de-al treilea sezon al podcastului Avangarda!

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=-IimIyAd-us

 

 

Copilul teribil al literaturii cenzurat în comunism: „patru ani grei”. Scriitoarea Ana Blandiana: „Și acum mi se pare uluitor că un asemenea fleac, o poezioară publicată de o fetiță, putea să declanșeze așa ceva”

 

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am o mare bucurie să o am invitată, și îi mulțumesc, în același timp, că ne găzduiește, pentru că suntem la sediul Fundației Academia Civică, pe Doamna Ana Blandiana. Doamna Blandiana, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Ana Blandiana: Mulțumesc și eu și bine ați venit la noi!

I.V.: Vă gândeați când ați debutat, la 17 ani, într-o revistă, că numele Ana Blandiana, Blandiana fiind numele satului mamei dvs., iar Ana ați spus pentru că trebuia să fie și o rimă la Blandiana, vă gândeați că numele acesta avea să cunoască o carieră împlinită, că o să aveți o glorie literară cu acest nume, Ana Blandiana, vă gândeați, la 17 ani?

A.B.: Adevărul e că atunci… în primul rând, numele a fost inventat într-un joc, la școală. Am făcut un concurs, eram mai mulți care scriam, și ne-am făcut fiecare câte un pseudonim. Eu știam că numele satului mamei e frumos, am pus „Ana” să rimeze. Încă de pe la 15 ani, de fapt, nu mai țin minte exact, a fost când am trimis mai mulți la revista Tribuna, la Cluj, și era o revistă cu oameni mai tineri și, mă rog, de care se legau speranțe. Am trimis mai mulți versuri. Tata era închis, și atunci am zis că nu are niciun rost să trimit cu numele meu, că or să mă scoată din grup, și am pus numele care câștigase concursul de pseudonime de la școală. Adevărul este însă că după ce a ieșit scandal, imediat după prima poezie publicată, s-a trimis la Oradea, unde eu eram elevă, de la secția de învățământ, de fapt, o adresă către toate publicațiile din țară. Publicațiile din țară erau, cred că am știut cândva, mai mult de 200 în orice caz. Vreau să vă spun că și acum mi se pare uluitor că un asemenea fleac, o poezioară publicată de o fetiță, putea să declanșeze așa ceva. S-a trimis o adresă, pe care eu am citit-o într-o culegere de documente din Arhivele Ieșene, publicate în 1990. Deci ajunsese și la Iași, și textul era – „Vă atragem atenția că sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui dușman al poporului șamd.” Deci au urmat patru ani în care nu am putut să public, nu am putut să intru la facultate. Ceea ce voiam să spun este că atunci când lucrurile s-au mai îndreptat și când am redebutat în Contemporanul, m-am gândit foarte serios ce fac eu cu numele meu. Rămân așa cu jucăreaua asta sau îmi pun numele adevărat? Vremurile se mai îndreptaseră un pic. Dar m-am gândit că într-un fel era și mai neserios, să mă schimb din nou, mai ales că, așa cum se zice, că tot răul e spre bine, acei patru ani de interdicție și acea întâmplare, cu circulara trimisă la toată presa, a funcționat și în avantajul meu, în sensul că atunci când am debutat, într-adevăr, în Contemporanul, și după aceea în volum, deja toată lumea, toată lumea care lucra la o revistă sau la un ziar din România, știa că asta e fetița aia persecutată, de la Cluj, de la Oradea. Deci cea mai mare problemă a unui debutant este să fie privit, să fie luat în seamă. Iar eu am beneficiat de această atenție suplimentară, pe care, ce e drept, am plătit-o greu, cu cei patru ani care au fost cei mai grei.

 

Succes născut din destin sau întâmplare? Ana Blandiana: „Sentimentul meu de acum, după zeci de ani de viață literară, este că hotărâm foarte puțin, că pur și simplu lucrurile se întâmplă oarecum peste capul nostru, și în sens bun, și în sens rău”

 

I.V.: Spuneați că v-ați jucat la 17 ani, că a fost un exercițiu poetic acela de a scrie cu pseudonim, iar apoi, când ați debutat, ați păstrat numele. Cât a fost în general joc în cariera dvs., cât a fost întâmplare, hazard, și cât a fost opțiune? Certitudine? Încredere în drumul dvs.?

A.B.: Sentimentul meu de acum, după zeci de ani de viață literară, este că hotărâm foarte puțin, că pur și simplu lucrurile se întâmplă oarecum peste capul nostru, și în sens bun, și în sens rău. În sens bun, că așa vrea Dumnezeu. În sens rău, că suntem în permanență supuși la nenumărate feluri de manipulări de tip politic, psihologic, literar, care țin de interesele celorlalți. Apropo, e imposibil să spui că tu ai hotărât și că de tine depinde ceva. Am rămas, la ora asta, așa, acesta este numele meu. Cu numele meu din buletin nu semnez decât hârtiile oficiale, de la Memorial și banii, la bancă. În rest, eu sunt Ana Blandiana. Chiar dacă mult timp am avut un sentiment curios că mi se spunea așa.

Când istoria mare răpește istoriei literare dreptul pe care îl avea asupra Anei Blandiana la naștere

 

I.V.: Spuneți într-o carte, într-o antologie a conferințelor pe care le-ați ținut după Revoluție, cu un titlu foarte frumos, „Istoria ca viitor”, spuneți aici că „Istoria i-a răpit istoriei literare dreptul pe care îl avea asupra dvs. de la naștere.” Ați știut de mică drumul acesta spre poezie, spre literatură?

A.B.: De foarte mică. În sensul că nu știam ce o să urmeze, dar mult înainte, câțiva ani înainte să știu să scriu sau să citesc, nici nu știu cum să spun, ar fi mult să spun făceam versuri, sau în niciun caz poezii, cred că ar fi mai corect să spun că făceam silabe. Uneori ele nici măcar nu aveau sens, dar știu că mama mai ales avea un fel de neliniște, de câte ori mă găsea într-un colț stând și vorbind singură, adică părea ceva anormal și mă scotea cu forța la joacă, la ceilalți copii. Deci după aceea am început să citesc de pe la vreo 5 ani și cu cât citeam, cu atât cred că dacă ar fi să îmi analizez devenirea, ca să mă exprim bombastic, cred că pe cum descopeream un poet, încercam să scriu ca el. De exemplu, Grigore Alexandrescu: l-am iubit mai tare decât pe Alecsandri.

 

Originalitate și moștenire. Ana Blandiana: „Versurile mele sunau a Grigore Alexandrescu”

 

I.V.: De la mine, de la Târgoviște!

A.B.: Și țin minte că mult timp, așa, pe la școala primară, versurile mele sunau a Grigore Alexandrescu, și după aceea, mă rog, am înaintat în genurile literare, în stilurile literare, până am ajuns la mine însămi, ca să spun așa.

 

Utopia Anei Blandiana: „O societate în care lucrurile s-ar desfășura mai mult spre speranță, chiar dacă aiuristică, decât spre interese și spre legături concrete, și de cele mai multe ori vinovate între oameni. Cred că ar fi o societate mai curată în orice caz.”

 

I.V.: Spuneți undeva că nu poeții sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă poeții ar fi creatorii lumii prin care trec, lumea ar arăta cu totul altfel. Cum ar arăta o lume creată de poeți?

A.B.: M-am gândit de multe ori la această întrebare și la această obiecție. Pentru că Platon spunea că poeții trebuie încununați cu lauri și dați afară din cetate. Deci nu e chiar sigur că o societate condusă de poeți ar fi o societate ideală. Dar dacă ar fi altfel, este sigur, ar fi o societate în care lucrurile s-ar desfășura mai mult spre speranță, chiar dacă aiuristică, decât spre interese și spre legături concrete, și de cele mai multe ori vinovate între oameni. Cred că ar fi o societate mai curată în orice caz.

 

Moleculele de libertate și de speranță ale dizidenților politici, depuse în poezie. Ana Blandiana: „România este singura țară în care s-a rezistat prin poezie”

 

I.V.: De ce e poezia un al șaselea simț?

A.B.: Nu știu dacă e un al șaselea simț. Pentru că ar însemna că doar puțini oameni au acest al șaselea simț. Dacă cei care, deși poate e adevărat, pentru că nu e vorba doar de cei care scriu poezie, ci mai ales de cei care înțeleg poezie, care citesc poezie, și  într-adevăr, trebuie să existe un simț al celor care se apropie de poezie. Deși când mă gândesc cât de mulți erau cei care înainte de ’89 se apropiau de poezie, în comparație cu acum, îmi dau seama că nu e vorba de simțul unor persoane, ci de caracteristicile unor epoci. Atunci poezia era importantă și oamenii se apropiau de ea ca spre o posibilitate de salvare. În sensul că ea, poezia, are un mijloc de exprimare, un instrument care se numește metaforă, care este o comparație cu un singur termen. Deci metafora spune pe jumătate. Acest pe jumătate care era lăsat pe seama celorlalți, să îl înțeleagă, fără să fie nevoie să fie spus, o făcea să scape de cenzură. Deci ea în perioade rele, în perioade de lipsă de libertate, în dictaturi, și nu vorbesc numai de România acum, a fost un fel de loc în care se strângeau ultimele molecule de libertate care mai puteau fi păstrate și de care oamenii se apropiau să le respire. Asta e valabil de la felul în care întâlnirile cu cititorii, care erau ceva absolut curent, pe vremuri, strângeau sute de oameni până la extraordinarul exemplu al faptului că în închisorile din România s-a rezistat prin poezie. De câte ori sunt prin străinătate, am o conferință și sunt în fața unui public, fac tot ce pot  ca să ajung într-un fel sau altul să povestesc acest lucru. Că România este singura țară în care s-a rezistat prin poezie. Cea mai bună dovadă este că s-au scris, deși cuvântul scris nu poate fi întrebuințat corect, pentru că nu exista creion și nu exista hârtie, dar pentru a rezulta o poezie, care să fie percepută și de alții, era nevoie de unul care să o gândească, de unul care să o memoreze și de unul care să o transmită prin alfabet morse. Și în aceste condiții extraordinare, totuși, s-au scris sute și sute de poezii, care s-au transmis din celulă în celulă, sau din închisoare în închisoare, în măsura în care erau mutați dintr-o închisoare în alta. La Sighet există o sală care se numește Poezia în închisori care are pereții și tavanul în întregime acoperiți cu versuri scrise în închisori. Iar asta spune enorm. Am avut o conferință care se numea „Poate poezia salva lumea?” și încercând să răspund da, la această întrebare, povesteam ca un prim exemplu de moment în care, în istorie, oamenii au încercat să se salveze prin poezie. Un prim exemplu pentru că se aflau pe muchia dintre viață și moarte, și pare de-a dreptul aberant că poezia poate să aibă aici un rol, și totuși a avut. După deschiderea închisorilor, atunci când deținuții politici au ajuns acasă, prima lor grijă a fost să se repeadă și să pună pe hârtie tot ce știau pe de rost. După ’89 au apărut zeci de volume de versuri în care la început autorii erau puși greșit pentru că nu se transmiteau, evident, ca să nu pățească ceva, nu se transmiteau cu autorul lor. Deci autorul era mai mult bănuit și primele volume de după ’89 au fost foarte amestecate. Apoi a apărut ediția a doua, a treia, în care, între timp, se lămuriseră cui aparținea o poezie sau alta. Dar fenomenul este cu adevărat extraordinar și cu adevărat cu specific românesc.

 

Viitorul volum al Anei Blandiana, pagini de jurnal dintre 31 august 1988 și decembrie 1989. A doua interzicere a Anei Blandiana: „Citeam și nu îmi aminteam nici că eu am scris și nici că eu am trăit ceea ce povesteam”

 

I.V.: S-a vorbit destul de mult în anii ’90 despre literatura de sertar. Dvs. aveți un roman, Sertarul cu aplauze, care a apărut după Revoluție. Credeți că titlurile apărute după Revoluție, aparținând nu numai generației ’60, care e cea mai importantă generație postbelică, ci și altor nume importante, confirmă acest orizont de așteptare, sau e mai degrabă o dezamăgire față de ce a fost? Dvs. ați continuat să publicați. Nu s-a întâmplat lucrul acesta și cu alte nume mari ale generației voastre. Credeți că această așteptare a publicului a fost infirmată, e cumva o dezamăgire?

A.B.: Așteptare față de generația ’60?

I.V.: Față de această literatură de sertar despre care se vorbea înainte, în preajma Revoluției.

A.B.: E clar că a existat mult mai puțină literatură de sertar decât se spera. Este evident. În ceea ce mă privește, într-adevăr, acest roman a fost scris de-a lungul a vreo 8 ani și a fost scris într-o perioadă în care, fiind interzisă, aveam, cum să spun, sentimentul că scriind ceea ce trăiesc înlocuiesc… ceea ce trăiam era mai puțin greu de suportat prin faptul că trecea în carte, prin faptul că nu se pierdea în neant. În acest sens, acum chiar trăiesc o experiență, mai precis am trăit, că am predat deja cartea, o să apară la Târgul de carte din iarnă, jurnalul pe care l-am scris între 31 august 1988 și decembrie 1989. Deci în 31 august 1988 am aflat că sunt din nou interzisă. Și cum atmosfera era efectiv teribilă și de maximă apăsare și nu mai aveai ce să speri bine, nu mai speram că se poate întâmpla ceva să se termine interdicția, deci era cea de-a treia interdicție pe care o suportam, am început să scriu un jurnal în care să descriu minuțios, aș zice, cu gândul, anume, să rămână tocmai pentru că nu puteam să scriu, nu numai tot ce trăiesc eu, mai ales că personal trăiam puține lucruri, eram izolată; dar tot ce vedeam în jurul meu încât povestea caietelor respective, care erau 5 caiete de vreo 400 de pagini, în total, a venit Revoluția, m-am oprit din scris, deși ele au stat ani de zile pe masa mea de scris, fără să am nici curiozitatea, nici curajul să le citesc. Adică îmi închipuiam ce poate fi, decât ceva foarte deprimant… și cum viața era ca un vârtej, amânam mereu. La un moment dat, ele au dispărut mereu de pe masa mea, am crezut că mi le-a luat cineva. Mă rog, în general, viața mea e așa, cam am sentimentul că e un mic cerc care se învârte tot mai repede și amenință să se oprească prin explozie. Deci, în pandemie, prima oară când aveam timp și când m-am hotărât să fac ordine într-un dulap cu hârtii, am găsit caietele. Probabil că le mutasem eu însămi și fără să fiu atentă, fără să înregistrez. Și deschizând la întâmplare, am citit cu greu câteva pagini, cu greu, pentru că erau în curs de a se șterge. Erau scrise cu pixuri proaste. Pe de o parte. Pe de altă parte, citeam și nu îmi aminteam nici că eu am scris și nici că eu am trăit ceea ce povesteam. Și am avut un sentiment aproape de spaimă că dispar în dublu sens. Pe de o parte, faptele din memoria mea, pe de altă parte, scrisul de pe hârtie. Și le-am dat la introdus în computer. Iar ceea ce am citit după aceea, am avut efectiv revelația că este portretul unei epoci și că trebuie publicat pentru că trebuie să ne amintim.

 

Visul spulberat al Anei Blandiana despre lumea post-pandemică: „Nimic nu va mai fi la fel”

 

I.V.: Ați scris în pandemie destul de mult, ați publicat o parte dintre volume. Unul dintre ele este acest volum care nu e numai de călătorii, Soră lume, și spuneți aici că în pandemie – sunt ultimele pagini din carte – lumea a avut o șansă să se schimbe cumva. Doar că după numai câteva luni am obosit să fim buni. Vi se pare că pandemia e o șansă ratată pe care lumea a avut-o?

A.B.: Am citit cândva câteva luni ultimul capitol din carte, care este chiar despre pandemie, și am fost foarte impresionată de faptul că atunci chiar credeam că e imposibil după o asemenea experiență să nu se schimbe nimic. Noi toți ziceam „nimic nu va mai fi la fel”. Când colo, dimpotrivă, oamenii au trăit această experiență extremă din care au pierdut enorm, au pierdut timp, toate economiile țărilor au dat înapoi…

I.V.: Au pierdut ființe dragi, apropiate…

A.B.: Și nu s-a tras nicio concluzie, nimeni nu a devenit mai bun, mai deștept, nicio țară nu a început să fie administrată mai bine. Niciun om politic nu a devenit mai cinstit. Adică s-a pus într-o paranteză și gata! Fără măcar să fie rezolvată medical, politic. Nici acum nu se știe și din când în când se trezește câte un lider occidental care reproșează Chinei, că de acolo a pornit, există toate dovezile în sensul acesta, dar nu și o concluzie, că e cineva vinovat, pentru că de acolo a pornit. Oamenii au o extraordinar de redusă capacitate de a învăța din nenorocirile care li se întâmplă. De altfel ce dovadă mai extraordinară în acest sens există decât că după absolut teribila experiență a Primului Război Mondial, a venit cel de-Al Doilea? Adică Primul Război Mondial a fost un șoc mai mare pentru omenire, decât cel de-Al Doilea, pentru că nu mai fusese în istoria omenirii ceva atât de mare și de teribil. Atunci, într-adevăr, toți oamenii credeau că totul se va schimba după.

 

Lumea a obosit să mai fie bună. Ana Blandiana: „De ce, din momentul ce e mult mai simplu să fii bun, faci efortul să fii rău, pentru că a face rău este un efort”

 

I.V.: De ce obosește lumea să fie bună în câteva luni și ajunge, așa cum spuneți dvs., într-un soi de idilism?

A.B.: Mie mi se pare mai extraordinară această întrebare pusă la nivelul oamenilor sau chiar omului, de ce, din momentul ce e mult mai simplu să fii bun, faci efortul să fii rău, pentru că a face rău este un efort! E o muncă să faci răul. În timp ce a fi bun mi se pare mie infinit mai simplu. Nu vrem să ajungem până la răspunsuri mistice, dar e clar că nu știu, cu cât trece timpul mi se pare că a fi bun, a fi dispus să îi ajuți pe cei din jurul tău, a simți că a da reprezintă decât a primi, asta e soluția. O soluție însă care nu e în mod evident adoptată de majoritatea oamenilor.

 

Creștinismul, o revoluție autentică pentru Ana Blandiana. „După aceea, prin apariția comunismului și după aceea, prin apariția nazismului, noțiunea de dragoste a fost scoasă din istorie. În locul ei a fost pusă ura!”

 

I.V.: La ce ține cel mai mult Ana Blandiana, care e valoarea cea mai de preț a dvs.?

A.B.: Cred că chiar asta, ideea că a face bine este cel mai extraordinar lucru care poate să ți se întâmple. Ideea că nimic din ceea ce ni se întâmplă nu se îmbogățește mai mult decât sacrificiul, decât curajul, decât tot felul de noțiuni pe care le știm teoretic, pe care le glorificăm teoretic, dar pe care nu le aplicăm. Printre altele, pentru că, aș zice, aproape ne jenăm să fim buni. Pentru că a devenit o regulă și cu cât trece timpul, mă gândesc, de exemplu, la tinerii cărora nici măcar nu le trece prin cap să spună, care se jenează, în mod evident, să spună lucruri care se învață la școală. Să spună, de exemplu, că sunt mândri că aparțin unui popor. Inventez acum o frază. Că sunt mândri că există un poet într-o limbă, ca limba lui Eminescu. Deci vreau să zic că nu mai există așa cum a se îmbrăca decent pentru un tânăr e ceva jenant, adică în mod evident ar fi caraghioasă o fetiță care se duce la școală nedecoltată, nemachiată, ne-ne. Pentru că toate celelalte fac și pentru că toate aceste lucruri care se întâmplă, pentru simplul motiv că lumea s-a schimbat foarte tare. Se schimbă fără încetare și în această schimbare valorile de bază sunt încet-încet scoase din prim plan. Dar cea mai… iertați-mă, o iau din altă parte, da? Cea mai mare revoluție care s-a întâmplat pe pământ a fost apariția creștinismului care a adus ideea că dragostea este cea care va duce lumea spre fericire. Că iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți, nu există ceva mai esențial ca schimbare într-o lume care se baza exclusiv pe războaie, exclusiv pe cine e mai puternic fizic, în primul rând, ca să ia de la cel mai slab tot ce are șamd. Ei bine, timp de 20 de secole, chiar dacă în permanență această idee a fost călcată în picioare, ea a rămas criteriu de bază a ce este binele. Timp de 20 de secole omenirea a avut o scară de valori care se numește morala creștină. După aceea, prin apariția comunismului și după aceea, prin apariția nazismului, noțiunea de dragoste a fost scoasă din istorie. În locul ei a fost pusă ura. Ura de clasă, ura de rasă, în orice caz, ura drept combustibil al istoriei. Ei bine, chiar dacă această ură nu mai este teoretizată la ora asta nici de unii, nici de alții, ideea de dragoste a fost dată deoparte. Și nu a mai rămas, de fapt, nimic, în sensul că la această oră, marea problemă a tinerilor dar și a omenirii în general este lipsa unei scări de valori care să le înlocuiască pe cele care au fost date deoparte. E clar că creștinismul nu mai reprezintă o scară de valori fermă, e clar. Acum vreo trei zile am aflat, am văzut la știri, despre faptul că s-a hotărât să se vândă biserici în Belgia. Deci sunt atât de multe biserici care nu mai folosesc la nimic, pentru că nu mai au nici preoți, nici credincioși, încât s-a hotărât să fie vândute, transformate în hoteluri, ceea ce era în discuție. Că cel mai bine se pare că se potrivesc pentru a fi transformate în săli de spectacole și în hoteluri. Deci e clar că e o schimbare esențială a lumii, dar la fel de clar este că nu a fost pusă o scară de valori înainte, că de fapt nu se mai știe ce este bine și ce este rău, iar această confuzie e cu adevărat teribilă. Și sunt convinsă că într-o măsură mai mică decât generațiile a mea sau a celor de după mine, noi suferim mai puțin de această confuzie, pentru că mai avem niște noțiuni demodate, expirate, dar ferme, decât tinerii care nu mai au nimic de pus în loc.

Ana Blandiana despre falsa poezie și lumea decadentă a zilelor noastre: „Tinerilor le e rușine să fie cuminți, artiștilor, am senzația, că le e rușine să fie pe înțeles.”

 

I.V.: Aveți o conferință, „Între bine și rău”, chiar așa se cheamă. Dar în războiul acesta, care e locul cuvintelor? Mai au ele forța pe care o aveau în lumea de dinainte de 1989? Când un poet debutant, la 17 ani, crea o alertă în lumea literară, printr-o poezie, printr-un vers. Și-au pierdut cuvintele ceva din forța lor, sau publicul de astăzi s-a pervertit, s-a schimbat atât de tare încât nu mai e capabil să citească un text în toate semnificațiile lui?

A.B.: Cred că vina este și a unora, și a altora. Vina este și a poeziei, care a devenit tot mai încifrată, tot mai greu de înțeles, tot mai neînstare să se adreseze, să își transfere misterul, că până la urmă despre asta este vorba. Poezia adevărată e doar cea care conține un mister de neexprimat. Scriam la un moment dat că poezia este încăpățânarea de a exprima inexprimabilul. Ei bine, deci sigur, există și falsa poezie. Nenumăratele, miile de cărți de poezie care apar și care nu reprezintă mare lucru. Dar mă refer acum chiar la poeții adevărați, care conțin o lumină, dar pe care nu mai sunt în stare să o transmită mai departe. Aș zice chiar că se jenează să fie clari. Că, așa cum spuneam, tinerilor le e rușine să fie cuminți, artiștilor, am senzația, că le e rușine să fie pe înțeles. Ei bine, în măsura în care sunt greu de înțeles, asta reprezintă un motiv și chiar o scuză, că publicul nu mai ajunge până la ei. E adevărat că nu mai ajunge și pentru că pur și simplu obiceiul de a citi, importanța cititului în viața oamenilor s-a diminuat, și asta nu poate fi înlocuit cu nimic. Este o pierdere fără speranță. Vreau să vă povestesc mereu și cred că am mai povestit și public o întâmplare de cândva de dinainte de 89, când mi s-a stricat televizorul și a venit un reparator. Nu a vrut să ne ia bani la sfârșit. A spus că vrea să îi dăm cărți. Și noi ne-am dus și am căutat fiecare, și soțul meu, și eu, cărți pe care am început să îi scriem autografe. El a spus așa jenat și roșind, „nu vă supărați, eu am nevoie de câte două exemplare din fiecare.” Și eu am spus: „Dar de ce câte două exemplare din fiecare?” Și el a spus: „Pentru că am doi copii și tot ce pot să le las este câte o bibliotecă.” Puteți să vă imaginați această situație astăzi? Este de neimaginat! Pentru simplul motiv pentru că nici măcar mobila de bibliotecă nu mai există. Înainte o cameră banală era făcută dintr-o masă cu patru scaune, un recamier și o bibliotecă, nu? Asta era în toate camerele de bloc. În timp ce acum expozițiile de mobilă cuprind fotolii, măsuțe, baruri, și eventual niște rafturi decorative pe care sunt puse trei cărți.

 

Ana Blandiana, despre noua generație: „Mă gândeam  că ne vor disprețui, că nu am fost mai curajoși, că nu am fost în stare să ne opunem complet și pe față. Dar nicio clipă nu mi-a dat prin cap că s-ar putea ca pe ei să nu îi intereseze deloc dacă noi am fost curajoși sau nu.”

 

I.V.: Cărțile au dispărut… De ce a dispărut solidaritatea dintre scriitori?

A.B.: Pentru că nu își mai găsesc un dușman comun, presupun, adică dușmanii există, dar sunt diferiți, în timp ce înainte era clar că solidaritatea era o formă de a minți mica libertate care mai exista, așa cum se țin mâinile în jurul lumânării să nu fie stinsă de vânt, în sânul comunității scriitoricești ca să mă exprim așa, exista sentimentul că trebuie protejată libertatea fiecăruia care la un loc crea o libertate a noastră. E adevărat, țin minte că aveam prieteni de alte profesiuni cărora le povesteam cum la noi se votează liber, la scriitori, și se votează, nu ies niciodată la vot membrii din comitetul central, șamd. Țin minte că întotdeauna aveam mai ales un prieten inginer, un om extraordinar, care spunea: „vă dați seama că asta nu poate să însemne nimic pentru o societate în măsura în care sunteți o excepție și nimic nu e generalizat la nivelul societății?” Și într-adevăr, așa era. Dar așa cum eram, eram solidari, pentru că era ultimul lucru pe care îl aveam și pe care trebuia să îl apărăm, în comun. În timp ce acum nu… nu mai există, în primul rând. Eu sufăr mai ales de faptul că în timp ce la ruși există niște foarte importanți scriitori care scriu despre suferințele pe care le-au suportat, vreau să spun că se continuă tradiția – Soljenițîn de exemplu – la noi nu au apărut mari cărți care să descrie ceea ce am suferit noi. Adică mie mi se părea, întotdeauna am crezut și am și scris despre asta, că a fost o societate atât de absurdă și de complicată, răul se producea până la niveluri subliminale, încât nu istoricii vor fi în stare să spună totul în amănunte, ci scriitorii vor reuși să recreeze ca să înțelegem, ca să înțeleagă cei de după noi răul. Nu mi-am imaginat niciodată nici că scriitorii nu vor face asta, și nici că s-ar putea ca cei de după noi să fim complet dezinteresați de ce s-a suferit înainte. Asta este cu adevărat extraordinar. Cartea despre care vă spuneam că o să apară și care este tot ce a fost mai teribil în ultimul an de dictatură pe care l-am trăit, eram obsedată de faptul că mă gândeam cum vom fi noi judecați de cei care vor veni după noi. Mă gândeam  că ne vor disprețui, că nu am fost mai curajoși, că nu am fost în stare să ne opunem complet și pe față. Dar nicio clipă nu mi-a dat prin cap că s-ar putea ca pe ei să nu îi intereseze deloc dacă noi am fost curajoși sau nu. Și asta e adevărul.

 

Societatea fiecăruia suficient pentru sine. Ana Blandiana: „Ideea de a te întâlni în grupuri a dispărut, cel puțin, pentru mine, cu desăvârșire.”

 

I.V.: De cine vă este dor, sau de ce vă este dor cel mai tare?

A.B.: De prieteni. De relația dintre noi. Oamenii – nu exista televiziune – putem zice că nu exista pentru că nimeni nu se uita la cele două ore – nu existau computere, telefoane, toate astea, care ne-au făcut să nu mai avem nevoie unii de alții, și ne întâlneam foarte des unii cu alții. Ceea ce nu mai există acum. Ideea de a te întâlni în grupuri a dispărut, cel puțin, pentru mine, cu desăvârșire. Nu sunt unul dintre oamenii care are dreptul să se plângă. Tot timpul sunt mulți oameni în jurul meu, tot timpul sunt în situații publice care sunt de bine, dar e altceva, e cu totul altceva. Nu e acel sentiment de comuniune pe care îl aveam chiar jucându-ne. De exemplu, îmi amintesc, și cred că erați, nu erați destul de mare ca să aveți asemenea amintiri, îmi amintesc cum ne distram privind televiziunea bulgară pe care evident o aveam și era complicat să îți faci antenă specială șamd. Deci priveam filme pe televiziunea bulgară, care aveau seriale americane sau spre deosebire de noi, și nu înțelegeam. Ei vorbeau în bulgărește. Și noi inventam povești și făceam concursuri între noi. Pe imaginile pe care le vedeam inventam povestea de viață care se derula în serial. Era un concurs între noi cine a inventat cea mai interesantă poveste care să nu încalce imaginile dar care să înlocuiască vorbele. Ei bine, cel mai extraordinar lucru a fost că după Revoluție au venit aceleași seriale și la noi și vreau să vă spun că erau infinit mai neinteresante decât le făcusem noi.

Ana Blandiana, despre aberația lumii de altă dată: „S-a interzis, de către Elena Ceaușescu, personal, să mai apară vreodată figura vreunui scriitor pe coperta cărții lui, pentru că într-o carte despre Ceaușescu a fost pus pe ultima copertă autorul cărții despre Ceaușescu. Iar ea a considerat că e un fel de a-l scădea pe Ceaușescu.”

 

I.V.: Aveți undeva o amintire, o evocare, și spuneți că definiția prieteniei este cumva sintetizată în amintirea a trei ore petrecute la Comana, cu un prieten. Ce e prietenia pentru dvs.? Acolo era o poveste, la Comana, în care alergați, și povesteați unul celuilalt, culegeați ciuperci șamd. Asta e prietenia?

A.B.: Până la urmă prietenia era tot un fel de solidaritate împotriva societății, împotriva comunismului, dacă vrei așa. În măsura în care ne întâlneam scriitori și nescriitori, ne povesteam întâmplări cu cenzura, cu tot ce se întâmpla, se întâmplau în permanență tot felul de aberații, monstruozități, cărți interzise, de exemplu țin minte un scandal care ne-a făcut să și râdem, deși avea un profund sens amenințător, în care s-a interzis, de către Elena Ceaușescu, personal, să mai apară vreodată figura vreunui scriitor pe coperta cărții lui, pentru că într-o carte despre Ceaușescu a fost pus pe ultima copertă autorul cărții despre Ceaușescu. Iar ea a considerat că e un fel de a-l scădea pe Ceaușescu. Mă rog, tot felul de lucruri care acum par ridicole sau fără însemnătate dar atunci erau pline de sens. Iar prietenii mei scriitori ne povesteau din uzinele sau din spitalele lor, sau din școlile în care predau, tot felul de întâmplări care la un loc ne făceau să înțelegem aberația societății în care trăiam. Și împotriva căreia de fapt funcționa prietenia noastră.

 

Ana Blandiana despre români ca un popor vegetal. „Și deodată, în condițiile apariției libertății, am descoperit că pentru că tăceam, tăceam, dar credeam că tăcem aceleași lucruri.”

 

I.V.: „Eu cred că noi suntem de fapt un popor vegetal”. E doar o poezie?

A.B.: După Revoluție țin minte că m-a întrebat o dată cineva, în ’90, credeți, mai credeți că „suntem un popor vegetal”? Și eu am răspuns nu, suntem prea isterizați pentru asta, pentru că anul ’90 a fost un an de nebunie totală, de împărțire. A fost până în decembrie ’89 aveam și trăiam toți cu sentimentul că suntem la fel, credem la fel, numai Ceaușescu și eventual câțiva din jurul lui sunt altfel. În timp ce noi toți nu. Și deodată, în condițiile apariției libertății, am descoperit că pentru că tăceam, tăceam, dar credeam că tăcem aceleași lucruri.

 

România bășcăliei în care umorul-antidot s-a transformat în alterarea bunei purtări. Nemulțumirea Anei Blandiana: „Asta e poezie înseamnă astăzi asta e prostie, asta e tâmpenie”

 

I.V.: Ați avut o conferință la Teatrul Național despre bășcălie. Este România una dintre capitalele bășcăliei pe glob? E mai multă bășcălie la noi ca la alții?

A.B.: Da, cred că în cursul istoriei a fost mai multă. Și cred că în cursul istoriei ea a fost chiar ceva de bine. Sau cel puțin așa am crezut noi că ne apără. Doar că depunându-se tot mai mult, binele care ne apăra, umorul care ne apăra de istorie, s-a transformat în ceva care ne împiedica în condițiile apariției libertății să mai știm cum să ne purtăm. Cred că unul dintre cele mai profunde lucruri pe care le-a gândit poporul român este formula locul în care „se bat munții în capete”. Istoria noastră, țara noastră, e locul în care de-a lungul secolelor și poate al mileniilor s-au bătut mereu munții în capete și noi, și toți munții ne erau străini – de o parte erau rușii, de o parte erau turcii, de o parte erau austriecii, toți erau dușmanii noștri și erau dușmani între ei. Iar noi trebuia să reușim să trecem prin acest loc în care ei se băteau în capete și să trăim și să scăpăm, să rămânem în viață. Și am reușit. Pentru că adevărul e că ceea ce am reușit este extraordinar. Adică faptul că am reușit să ne păstrăm limba, solidaritatea, ciudat la un popor care spune despre sine că are o carență de solidaritate de-a lungul secolelor, noi am reușit să știm că suntem împreună, ardelenii cu regățenii din Moldova și din Sud, deși eram sub puteri diferite și abia dacă încerci să ne compari cu Italia sau cu Franța care aveau stăpâni prinți de aceeași naționalitate, de aceeași limbă, și totuși au păstrat până acum diferențe. Și acum, cei din Lombardia îi înțeleg greu pe cei din Sud vorbind în timp ce la noi niciodată nu a existat o sfărâmare a limbii în niște bucăți care să nu se mai poată înțelege între ele. Ce vreau să spun este că sunt convinsă că suntem un popor extraordinar. Și de asta am tendința ca scriitor să îl analizez fără încetare și să încerc, în măsura în care depinde de mine, să îl schimb, ca să zic așa. De exemplu, apropo de bășcălie, s-au întâmplat în ultimii ani mai multe fapte care s-au petrecut în limba română. Și în general ceea ce ajunge într-o limbă înseamnă că este ceva profund, ceea ce se fixează în limbă. Faptul că, de la „românul s-a născut poet”, din secolul XIX, noi am ajuns acum, după ’89, pentru că e ceva recent, din această perioadă, să spunem în  mod curent „asta e poezie”, însemnând „asta e prostie, asta e o tâmpenie”. „Asta e poezie” e ceva neesențial. Mi se pare de neînchipuit. Pentru că e chiar de neînchipuit. Cum am putut ajunge, din moment ce, la urma urmei, chiar și acum, poezia e unul dintre puținele domenii în care putem concura pe plan internațional? Poeții din România, scriitorii în general, dar mă refer mai ales la poeți, există pe plan mondial. Deci știu de zeci de ani, particip la festivaluri de poezie și știu ce înseamnă succesul poeziei românești. Cum e posibil ca în România să se spună asta, ca o formulă curentă, cum au ajuns oamenii aceștia la un asemenea dispreț pentru una dintre valorile cele mai mari pe care le-a produs poporul român?

 

Compasiunea, sentimentul numărul 1 pe lista Anei Blandiana: „Toți sunt nefericiți”

 

I.V.: Spuneți: „dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aș răspunde fără ezitare compasiunea”. De ce compasiunea este sentimentul pe care îl asociați acestor călătorii pe care le-ați făcut în toată lumea?

A.B.: Pentru că toți sunt nefericiți. Noi, pentru că am fost mult timp închiși și fără posibilitatea de a ne plimba prin lume, ne-am creat un mental colectiv prin care am idealizat lumea liberă și în general am avut sentimentul că noi suntem nefericiți. De exemplu expresia oribilă „la noi ca la nimeni”, e absolut neadevărată! Nu e adevărat! Cu cât umbli mai mult cu atât îți dai seama că toate relele de la noi există și la alții, că toate suferințele de la noi există și la alții, că mai mult sau mai puțin toți oamenii din lume sunt nefericiți, într-un fel sau altul. Deci compasiunea, m-ați mai întrebat, care e valoarea supremă și v-am spus că bunătatea. Cele două au legătură. A privi cu compasiune pe cei dragi, adică a încerca să îi înțelegi să te pui în locul lor, că până la urmă asta e cel mai greu și cel mai important lucru pe care oamenii ar trebui să îl facă pentru ca oamenii să nu mai fie nefericiți, pentru a depăși războaiele; să ne punem mereu în locul celorlalți. Da, într-adevăr, nu e o formulă literară, e chiar un profund sentiment pe care îl am. Compasiunea.

 

Regretul vieții poetei Ana Blandiana: „Aș fi vrut să nu public primul volum. L-am regretat din secunda în care l-am primit.”

 

I.V.: E ceva ce regretați, ce ați fi vrut să fie altfel în viața dvs.?

A.B.: Aș fi vrut să nu public primul volum. L-am regretat din secunda în care l-am primit. Locuiam la Cluj. Nu aveam legătură directă cu editurile și am primit cartea după ce fuseseră schimbate titluri, versuri, mă rog, hărtănită în toate felurile. Are Arghezi o tabletă foarte bășcălioasă despre cum e poetul, cât e de mândru și de orgolios un poet când primește prima lui carte. Ei bine, nu am fost nici mândră, nici orgolioasă, după ce am deschis-o și am văzut prima poezie căreia i se schimbase titlul am izbucnit în plâns și am rămas toată viața cu sentimentul cât de minunat ar fi fost să nu public acea carte, să nu fiu autorul… eram cu aproximație autorul acelei cărți. În volumul Integrala poemelor, apărut la Humanitas, acum doi ani, și care cuprinde toate cărțile mele, începând de la a doua, integral, fără nicio virgulă schimbată, din primul volum am scos, nu știu exact câte, cred că vreo 7-8-9, doar poemele care nu au fost atinse de cenzură. Adică în care nu s-a schimbat niciun cuvânt și atâtea erau dintr-o carte.

 

30 de ani de la Memorialul de la Sighet. Ana Blandiana despre literaturile au fost în locul justiției palpabile care să condamne moartea premeditată și violența

 

I.V.: Sunt anul acesta 30 de ani de Memorial Sighet. A și apărut recent sub egida Fundației Academia Civică un album care redă tot acest traseu al Memorialului de la început și până astăzi. Este memoria o formă de justiție așa cum se scrie acolo, în album?

A.B.: Este cu siguranță, dar întrebarea e dacă e singura formă. Ea e o formă disperată în lipsa altor forme de justiție mai palpabile. Deci în măsura în care nu există o justiție … juridică, în măsura în care în mod evident după căderea Zidului Berlinului nu s-a pus problema unui alt proces de la Nurenberg, în măsura în care, poftim, Putin poate să vrea să refacă Imperiul lui Stalin, pentru că nu a existat o formă de justiție în care să se spună clar, cu excepția literaturilor care au ținut locul ei, nu au un Sighet, dar au însă un număr de scriitori care povestesc fără încetare ceea ce s-a suferit, e adevărat. Pentru că s-a suferit infinit mai mult și mai teribil decât în toate celelalte țări. O caracteristică a rușilor, care se vede și acum, este că răul pe care îl fac ei altor popoare este nimic față de răul pe care și-l fac lor înșiși.

 

Ana Blandiana despre noua cultură a podcasturilor: „Faptul că aceste forme de comunicare au un public tot mai mare mi se pare un  semn bun și chiar un semn că lectura care este în scădere,  numeric vorbind, poate fi înlocuită, iată, cu alte forme.”

 

I.V.: Doamna Blandiana, mulțumesc pentru acest dialog, și în final aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

A.B.: Nu știu să dau sfaturi și nu știu ce aș putea să le spun celor care vă urmăresc, decât că mi se pare minunat că vă urmăresc, în general faptul că aceste forme de comunicare au un public tot mai mare mi se pare un  semn bun și chiar un semn că lectura care este în scădere,  numeric vorbind, poate fi înlocuită, iată, cu alte forme. Și în general sunt convinsă că și dacă se va transforma esențial, și e clar că se transformă tot mai profund și tot mai neașteptat, cultura nu va dispărea, iar genul de comunicare, al nostru de azi și al dvs., pe site-ul dvs., este o dovadă în acest sens.

I.V.: Mulțumesc foarte mult!