În urmă cu un an și șase luni, pe meleagurile sângerene era așternut pe cer un nor negru în semn de doliu către poetul despre care nu putem vorbi niciodată la trecut. Așa cum el însuși spunea, acum este o piatră între miile de pietre din muzeul pentru care s-a străduit ani buni din viață.
Cum el a fost un iubitor de natură, își are veșnicia în livadă, lângă biserica pe care a proiectat-o, o biserică închinată atât Maicii Domnului, cât și îngerițelor despre care obișnuia să scrie. Astăzi scriu despre dor, despre golul lăsat de cel ce îmi alcătuia cândva întregul univers. Cel care de fiecare dată când aveam sufletul spulberat în mii de bucăți, le aduna și le lipea la loc cu iubirea paternă.
Ce suntem noi muritorii de fapt? Suntem prizonierii celor mai sincere sentimente umane Dorul, suferința, iubirea, toate au un parcurs, mai ales în viața unui copil. Uneori mă gândesc că trăim ca să ne fie dor, sau murim de dorul celor prin care trăiam și ne oglindeam viitorul în brațele lor.
Am susținut cu tărie de mică faptul că tata, oricât de puțin ar putea rămâne lângă mine, a fost, este și va fi eroul meu, motivul existenței mele și mai presus de toate, călăuzitorul vieții mele până când ne vom reîntâlni.
Eram obișnuită ca orice mișcare pe care doresc să o fac, să fie discutată mai întai cu el. Acum umblu debusolată într-o lume total necunoscută, gândindu-mă la ce ar fi făcut tatăl meu dacă era în această postură ca mine. Sunt sigură că din ziua când ne vom revedea până la infinit o să avem ce povesti, iar din acel moment nu vor mai exista lacrimi și suferință, ci doar alinare și recunoștință.
Am reușit cu ajutorul unor oameni minunați să facem posibilă existența unui Festival național de poezie care să-i poarte numele. Sunt sigură că cerul va zâmbi pe 14 august în semn de recunoștință. Îmi doresc să răsune din nou peste dealuri vocea tatei recitând cu voioșie poezia „Bună seara, iubito”. Mi-am permis să-mi scriu definitiv deasupra inimii un vers din poezie, acela fiind ”Te aștept ca și când”. Mi-am dorit să-l am pentru totdeauna pe piele, mesajul transmis fiind așteptarea întoarcerii tatei de oriunde ar fi plecat. Speranța moare ultima, așa cum se spune în popor, iar speranța întoarcerii lui nu va muri niciodată.
Astăzi îmi rămâne doar să îmbrățișez o cruce, să urlu lângă ea de disperare sau să vorbesc cu ea de parcă ar fi un suflet. Să visez la clipa revederii și până atunci să îndeplinesc dorințele celui pe care îl strigam ,,tată”.
Există un citat al lui Anne Frank care mi-a atras atenția. ”Cei dispăruți primesc mai multe flori decât cei care trăiesc pentru că regretul e mai mare decât recunoștința”. Așa am renunțat să-i mai duc flori, îi duc cuvinte. Cuvinte pe care i le-aș fi spus și dacă era în viață, cuvinte care îl mulțumeau mai ales dacă le așterneam pe hârtie.
Se hrănea cu scrisul, cu arta, tocmai de aceea orice material am scris, i l-am citit lângă mormânt. Chiar și moartea își are poezia ei, nu doar testamentul. M-a întrebat odată ”Ce ar fi viața fără scris?” și n-am înțeles pe moment care ar putea fi răspunsul, dar acum l-aș întreba eu pe el „Ce e moartea fără scris și fără poezie?”
Oare a scris îngerițelor poezii de dragoste îmbrăcate-n funerar veșmânt? Sau peste el s-a așternut liniștea, și-n urma lui e doar ecoul Buni Zorilor de demult?…
