Papa Francisc mă ține de mână! Întreaga-mi ființă e străbătută de o simțire ce nu poate fi transpusă în cuvinte. Un sentiment mai presus de toate cele trăite, de parcă m-ar fi atins însuși Dumnezeu. Mă trezesc din acest vis, pentru că a fost doar un vis, în zorii zilei de vineri. Încerc să mă adaptez realității, dar parcă realitatea a fost cea din timpul somnului, și nu mă pot dezbăra de trăirile acelea.

Ajunsă la Sângeru, pe un potop cum n-a mai fost demult în această zonă, urmăresc cu emoție, în plasma televizorului, imagini din Catedrala Mântuirii Neamului. Papa Francisc rostește rugăciunea universală „Tatăl nostru”. În stradă, în fața casei, a Muzeului Pietrei, aflat între Poliție și Primărie, strigătul repetat al unui bărbat se suprapune pe vorbele Suveranului de la Vatican. Încerc să nu-l aud decât pe Papă, gândindu-mă că afară se petrece, ca și în alte dăți, un conflict spontan între consătenii noștri țigani. Aflu că nu este așa. Bărbatul acela, de 26 de ani, se zvârcolea de durere, de neputință, de disperare. Cei patru copii ai săi, împreună cu mama lor, fuseseră luați, cu casă cu tot, de apa învolburată ca o Dunăre, a Cricovului Sărat. Rugăciunea spusă de Părintele suprem al creștinătății rămâne neauzită, și spusă fără de folos în fața acestei tragedii. Belșugul binecuvântărilor divine invocat de Sfinția Sa asupra poporului român nu a răzbătut până la Sângeru. Nu i-a ferit de cumplita moarte pe cei patru copilași, cu vârste cuprinse între nouă luni și șase ani. Nu i-a alinat când apa mâloasă le înghițea trupurile, cu o zi înainte de ziua lor, de ziua copiilor.
Într-o zi care ar fi trebuit să fie a bucuriei, trupurile le sunt adunate dintre răgățânile și mizeriile lăsate în urmă de ape. Poate sufletele lor sunt nesuferinde, în seninul cerului care la Sângeru este acoperit de doliul norilor.

Trăind intens ceea ce s-a petrecut vineri, îmi apare un fragment dintr-un alt vis. Alergam, cu Luciana, fiica mea, din calea unui munte tulbure de apă. Nu am fost niciodată atentă la visele de noapte. Nu le-am tratat ca pe niște premoniții. Cred doar în visele pe care le confecționăm rațional, spre împlinire. Doar că, în aceste zile încărcate emoțional, ele m-au marcat. Unul pozitiv, iar celălalt sfâșietor.

Momentul istoric și religios de mare însemnătate pentru România, vizita Papei Francisc devine, cel puțin aici, în locul unde domină suferința și neputința în fața calamităților, mai puțin importantă. Sper doar ca îndemnul Papei la empatie cu aproapele nostru, la grija pentru adevăratele lucruri care ne fac mai buni, care ne ajută să evoluăm ca oameni, ca popor, să nu rămână doar tipărit în materialele ce s-au scris în aceste zile, ci să răzbată în conștiința fiecăruia dintre noi. Să învățăm de la el smerenia și simplitatea, îndepărtându-ne de consumerism și interesul personal. În fața morții și a lui Dumnezeu, toți suntem egali!