Biserica

     lucian avramescuUitată un an, biserica se animă de Paști. Clopotarul, îndemnat de popa cel bătrân, a dat ocol cu o găleată și o pensulă mare, brâului în cruce al lăcașului vechi, împrospătând o cingătoare albă, din var, care între timp s-a îngălbenit dacă nu a căzut cu totul. Când dă ploaie, cerul udă cu egală sârguință și poalele bisericii și cătunul cu case strâmbe de alături, iar gerul mușcă iarna la fel din toți pereții clădirilor. Bisericile, nu o dată, ci adesea, sunt lovite de fulger și ard ca niște bețe de chibrit, nimerindu-se mai înalte. Dumnezeu n-are o rânduială de ocolit casele lui, în care unii se roagă, iar alții fac mătănii că așa se face. De Paști, biserica e vizitată de mai multă lume, iar în noaptea de Înviere se înghesuie să ia lumină tot norodul. Cei mai mulți stau un sfert de oră, sosiți un pic înainte ca preotul să iasă cu luminile pe trepte, apoi fug acasă unde masa e pusă cu friptură de miel, cozonac și ouă roșii.

     ”Hristos a înviat!” – nea Ioane. ”Adevărat a înviat!”, băiatule! Salutam cum mă învăța bunica, până la Înălțare. Atunci, intrat într-o obișnuință de emoții, ziceam doar o zi și apoi reveneam la bună ziua țață Ioano, noroc, salut și ce mai era în echivalențele politeții rurale, că nu se făcea să treci ca mutul pe lângă cineva. Acum nimeni nu mai salută pe nimeni.

   Întâlnind o privire care-ți pare cunoscută, încerci o mișcare din cap, a salut, și riști să rămâi fără răspuns. Așa că e mai cuminte să-ți vezi de drum, neobligându-ți gâtlejul la o mișcare de armonică, incomodă.

Distribuie prietenilor

    Fiica mea cea mica trăiește din plin emoțiile pe care le încercam eu la vârsta ei. Profesorul de religie i-a sfătuit pe școlari să meargă la denii. A mea a mers cu o rudă unde-și dăduseră întâlnire școala, clasa, învățătoarea. S-a găsit singură într-o pâclă înghesuită de babe care se certau la lumânări, una intrând peste rând, ceea ce a adus din afara bisericii cuvinte care nu se cuvin rostite și au nedumerit copilul, împins spre cumințenia altarelor de o povață a bunei cuviințe. N-a mai fost la a doua denie, înfricoșată de privirile de sub broboade. Lumea îl caută pe Hristos, tencuind pe chip o blândețe care se spală iute, dacă se nimerește ghinionul unei călcături pe dește. Doamne ajută! – Doamne ajută! Dumnezeu ajută și el cât poate, cu zgârcenie.