București, prizonier al teilor

Scot capul pe geam și mă descoper într-o pădure de tei înfloriți. Bucureștii sunt singurul oraș mare european care e luat în stăpânire, mereu în iunie, de mireasma teilor. Teii înving olfactiv râgâitul bătrânelor canale, neprimenite din vremea lui Cuza, și dau cu un parfum scump cercevelele, colțurile blocurilor ceaușiste și Ateneul. O miraculoasă stăpânire a nărilor vine prin orificiile cheii de la ușă, prin geamul dat de perete, prin tavan. Teii au spulberat partidele, Guvernul și Președinția, au astupat polemicile îngâmfate și au dat liber la parfumul florilor, o emanație care provine, credeam, din copacii aleilor, dar e sigur sosită din grădina cu îngeri a lui Dumnezeu. O bătrână cerșetoare nebună, care locuiește de mulți ani într-un canal cu acoperiș povârnut jumătate, fiindcă primăria n-a avut fonduri pentru o așa reparație, stă la soare și adulmecă ceva inexplicabil. Privirea ei apoasă a căpătat o străluminare care vine de unde nu bănuiește și o înlăntuiește blajin, pe ea care n-a fost îmbrățișată niciodată. Meciul de aseară a adus și el nițică normalitate în gălăgia noastră plină de nemulțumiri, încărcată de politici toxice și epilepsiile trucate ale rentierilor care trăiesc din căpușarea nevolniciei.
Sunt, de ieri, într-un București unde am studențit cu repetiție, unde am domiciliul, dar în care nu mai stau decât puțin, tras de sfoara iubirii mele pentru Sângeru și priponit de lanțul copilăriei. Teii au șters azi drumul îndărăt și mi se arată o săptămână de stat în București, prizonier al teilor. Bună dimineața, celor pe care nu i-am salutat de cu zori și care locuiți, ca și mine, în cea mai rafinată parfumerie a lumii.