Ca părinte, primul plâns e mai greu

editoriale 3

lucian-avramescu Am rămas, după ce am închis o discuție telefonică de urări cu un bun prieten, pe gânduri. După ce ne-am sorcovit reciproc de Paști, cu o întârziere îngăduită între prieteni, el mi-a povestit câte ceva despre viață, despre inadvertențe de destin, despre recunoștință. Am un coleg, zice, om ajuns, care a muncit mult și a reușit. Toată munca lui merge spre unica fiică, produs al unei căsnicii cu hîrtoape, dar normale în datele esențiale. Fiica – tocmai se pregăteau să-i încredințeze firma și agoniseala – s-a îndrăgostit de un bărbat de 61 de ani, șofer cu permisul suspendat pentru beție, un personaj care n-a realizat niciodată nimic. Licențiata, căreia părinții i-au pus plocon în brațe o avere, a început să vândă tot din casă și nu doar din casă, pentru a mulțumi pretențiile iubitului, din ce în ce mai ample. Se mai întâmplă, zic. Așa e viața uneori, încerc eu să scap cu o banalitate, dintr-un clinci existential care nu-mi place. Tu, zic, ție cum îți e? Bine, zice. Are două fete și doi băieți. Și el le-a lăsat o avere consistentă, muncind de mic. Toți copiii sunt școliți prin străinătățuri, iar unii au preluat munca tatălui, ducând-o, pe reguli americănești, mai departe. Tatăl, vioi, încă ține spatele, dar, adaugă el la ”binele” initial, ”simt așa, o încruntare și o răceală, de parcă i-aș incomoda, de parcă n-ar mai vrea să fiu prin preajmă”. Ți se pare, zic. Copiii n-au cum să nu aprecieze munca ta pentru familie, pentru ei mai ales. Telefonul a tăcut un timp. Nu pentru că murise legătura, ci pentru că amicul meu înghițea, ca pe un plâns, răspunsul. E, poate, primul lui plâns ca părinte. Învins de ce? De nerecunoștință, de neconcordanța dintre așteptări, de ce ne oferă ziua de mâine?

Am rămas, cu telefonul alături, ăsta al meu cu clape fiindcă pe cele digitale le-am făcut cadou, pipăitul sensibil de imagini și numere nenimerindu-se pe ortografia mea internetistă. Primul plâns…Primul plâns, ca părinte, e mai greu, aș fi vrut să-i spun amicului meu. Vine o zi când copiii sunt incomodați că exiști. Primul plâns, ca părinte înfrânt, e cel mai greu. Apoi plânsul vine de la sine, curge ca ploaia și ca râul și ca primăvara, liber la deznădejde, avântat în fărîmarea ultimei iluzii.

Parteneri