,,Deschide ușa creștine, că nu știi cine îți vine, să-ți colinde-n sărbători, zilele cu multe flori”, scrie Mioara Neagu, prietenă pe Facebook, comentând cu ironie ironia mea că, iată, avem și o veste bună: Tocmai încheiasem rândurile de mai sus – scriam eu în post scriptumul unui editorial – și aflu că au ieșit din pușcărie, înainte de a-și ispăși pedeapsa, ”pentru condiții improprii de încarcerare, opt violatori și cinci criminali”. În sfârșit, iată și o veste bună!
Ironia la ironia mea e dramatic întregitoare. Cine ne va colinda pe la uși pe la ferești? Apoi citesc un text al cuiva care mă acuză că n-am făcut nimic toată viața, trăind de pe urma ”sistemului”. Comentariul este asociat unui pamflet în care râd de americanii care cer parlamentului-Dragnea să nu asculte de Dragnea! Și eu care credeam că americanii le știu pe toate și evită ridicolul. N-am trăit niciodată de pe urma nimănui, ci doar din munca mea care n-a fost și nu e puțină, dar ce mai contează! ”Sistemul”? Nu știu care e și cu ce se ocupă. Dacă e cel care distruge metodic, meticulos, sistematic ce a mai rămas din țara mea, atunci a avut un dușman mereu în mine, în scrisul meu, unica armă de care încă dispun.
Citesc ce place oamenilor din ce scriu unii și alții. Unele comentarii sunt luminate, altele poartă în ele întuneric și ură. Ziarul Facebook a dat șansa fiecăruia să se exprime. Dincolo de confiscarea libertății de mișcare, imobilizându-ne în fața unei ghilotine electronice, a dat cea mai largă șansă de a vorbi. Această Poiană a lui Iocan, din romanul lui Marin Preda, un fel de agora ateniană, trebuia dată lumii pentru a se arăta pe sine așa cum este, frumoasă și urâtă, dreaptă și nedreaptă, hidoasă uneori ca un vierme de cadavru, generoasă alteori, ca părul bogat al unei zâne din povești.
Cum sunt, cum suntem? Cum credem fiecare să ne autoclădim, punând sau nepunând în mortarul ființei noastre suflet, singurul material durabil – se zice – din care ne-a făcut Dumnezeu. Zi bună, tuturor!