Am găsit în Kavafis un text care m-a făcut să tresar fiindcă eu însumi am gândit la fel adesea. ”Eu lucrez asemenea anticilor. Scriau istorie, făceau filosofie, compuneau drame de un tragism mitologic, împătimiți erotic – atâția – ca și mine”.
Kavafis e considerat de mulți cel mai mare poet elen, cu toate că n-a scris mai mult de 200 poezii (unele nerecunoscute nici de el, dintr-o prudență orgolioasă), iar proza lui aproape că nu există. Scrierile în proză sunt niște gânduri care se termină iute, iar cele două-trei nuvele, numite astfel de el și de critică, au consistența unor încercări ale debutanților care nu au trecut pragul pentru a sui scena. Și totuși, clocotul lui mediteranean, vraja care scapă între câteva cuvinte care anticipează metaforele lui Seferis, îl dăltuiesc acolo unde-i e locul.
Ce înseamnă să scrii poezie, proză, să răsucești o dramă absurdă, să te trezești rimând la jumătatea unui roman, iar replicile personajelor unei comedii să cadă – fără să ți-o propui – în rime populare fără cusur?
Mâine îmi întâlnesc publicul pe care, ca poet, l-am aflat pe stadioane și am fost în casa sufletului lui. Ce va fi acum, într-o sală mai mică decât o arenă sportivă, iar doi actori încearcă să anticipeze ceea ce într-o zi se va petrece pe scenă, prima mea piesă de teatru? De ce am încercat teatru? Nu știu! M-am apucat de scris și aproape că nu m-am oprit până la sfârșit. Mi-era frică să nu mă opresc de tot, așa cum am făcut de atâtea ori cu proza. Cum ai scris poezia – mă ghilotinează textul ăsta știut de toată lumea! – Bună seara, iubito? Eram lângă o sobă de teracotă în București, pe brâul ei se afla un creion și o foaie. Le-am luat mecanic și am scris cele patru strofe de parcă mi le-a dictat cineva. Erau în mine. Erau cuvintele, rimele, sentimentele. Nu am șters și nu am modificat nimic. Cred că am scris-o în două minute.
Când scriu, mi-e frică să mă opresc. Cuvintele se opresc de la sine. Romanele sunt lungi și nu suport s-o iau de unde am luat pauză. Inspirația e ceva care ține ca și alergarea pe pistă. Obosește și ea, ca tendoanele, mușchii, inima. Ce să le spun eu mâine oamenilor care vor fi la Palatul Culturii din Ploiești? Cineva din grupul umoristic Vouă mi-a spus că ei toți s-au însurat cucerindu-și iubitele cu versurile poetului Lucian Avramescu. Am întâlnit și un cititor din Brașov care mi-a spus că și-a ratat o iubire plecând de la o poezia a aceluiași. Eu însumi a trebuit să răspund de câteva ori în viață pentru versuri în care eram considerat nu poetul, ci personajul, stârnind bănuieli și gelozii.
Mâine, unii pe care-i știu din adolescență mă vor găsi alb la păr ca neaua. Noroc cu obrazul meu scos în vânt, bronzat de o toamnă cu ger matinal. Fiind la prânz o să le spun ”Bună ziua!”. Atât? De ce nu?! Geo Bogza, găzar și el, venind la liceul meu din Vălenii de Munte, unde învățăceii îl așteptam înfrigurați, aliniați de directorul Florescu în careu, ne-a privit pe sub sprâncene, tăcând un timp, apoi ne-a pus o întrebare. Dacă eu vă spun vouă de șapte ori Bună ziua!, voi îmi răspundeți de șapte ori? Am scris pe larg această întâmplare, cândva. Da!, am răcnit noi în cor. Și a început, numărând prin îndoirea, unul după altul, a cinci degete de la o mână și, când le-a terminat, a mai îndoit două de la cealaltă, spunând de șapte ori Bună ziua! și noi răspunzând, cu nedumerire și entuziasm, tot de șapte ori. Apoi, sobru și încruntat cum venise, s-a răsucit pe călcâie și a părăsit curtea Bastiliei, așa porecleam noi incinta vechiului liceu care nu mai e. Asta a fost tot. A fost prima mea întâlnire cu un scriitor. Eu mâine sunt scriitorul. Mi-e greu să fiu sobru, firea mea trecând iute spre joc. Uneori sunt guraliv de nu mă mai opresc. Sau cine știe?!