Ce poate scoate, un mercenar, din coca fotbalului românesc?

Fotbaliștii români, care se adună periodic în echipa națională, vor fi dirijați de azi înainte de un antrenor străin. De fapt el se cheamă, pentru alcătuirea, din aluatul găsibil pe gazonul mioritic, selecționer. El culege ce crede că e de cules și ce găsește deja antrenat. N-are timp să antreneze, decât în scurtele vacanțe de pregătire, unde-s convocați purtătorii noștri de izmene cu mânecă scurtă, predilect în Antalya. Selecționerul mercenar e, înțeleg, neamț. Nemții joacă un fotbal pragmatic, eficient, fără broderii din genunchi și glezne, care nu place dar dă goluri. Fotbalul de fantezii a fost înlocuit cu unul rece, ca o garnizoană fără sobe în dormitor.

De ce au găsit, ca unică soluție, mai marii Federației, cumpărarea, la preț piperat, a unui, repet, mercenar? Îi zic așa fiindcă un astfel de războinic al gazonului, calificat de o prestație încununată de succes, în războaie câștigate, poate fi numit mercenar când se angajează pe bani în război. Ai noștri, unii mari fotbaliști, n-au reușit nimic în postura respectivă. Hagi, o poezie pe gazon în vremea lui de glorie, a eșuat jalnic ca antrenor al naționalei că parcă a fost și el o vreme. Pițurcă, omagiat postum, după repriza de rugăciuni și cruci făcute lângă vestiare de Iordănescu, juca barbut cu selecționații, iar un pokeraș până la ziuă nu era exclus din rețeta succesului înaintea unei partide decisive. Mercenarul nu va îngădui așa ceva. Dar de unde va culege, pentru cozonacul final, coca? În cluburi e vraiște, iar stranierii noștri, cam toți, evoluează pe tușă, ca rezerve de profesie. Nu cumva ne-ar trebui niște antrenori certați cu toleranța de mahala fotbalistică, la cluburi? Cică ar fi unii. Nu-i știu, fiind  microbist doar de Națională. N-am ținut niciodată cu o echipă, ci doar cu jucători. Am ținut cu Dumitrache, cu Dobrin, cu Hagi, indiferent unde prestau pe iarbă.
Știrea cu neamțul adus la Națională, să murmure imnul României când nu ne va mai bate Albania, mi-a dat de gândit. Suind la etajele înalte ale istoriei și evadând din micimea actuală a fotbalului autohton, mă gândesc că ideea lui Brătianu de a-l aduce pe tron, în locul lui Cuza, pe Carol, devenit I, a fost salvatoare și a produs uriașe beneficii unui stat care se clătina. La Plevna am biruit cu neamțul lângă tunuri, iar Reîntregirea am făcut-o cu Regele Ferdinand trecând Carpații și Regina Maria bandajând și încurajând răniți. Dar – cer scuze -alăturările sunt forțate. Pe Iohannis l-am votat, bucuros să scap de hahalera Ponta și fiindcă îl credeam neamț. Bag samă că-i român get-beget. Asta nu-mi dijmuiește din bucuria de a fi scăpat de coșmarul de a vedea fiul îngâmfat și legitim al lui Băsescu, suit la Cotroceni și ”făcând mișto” de poporul român. Dar intru în alt subiect.
Fotbalul, pentru mulți români, e o poartă de evadare spre un soi de libertate. O șleahtă de profitori și netrebnici a țesut pânza groasă a mișmașului și neputinței și peste această ieșire în spațiul verde al victoriei. Aducerea mercenarului e și nu e o soluție fiindcă, trimis la cules prin cluburi, nu va găsi mare brânză. Nu culegi Ronaldo și Dobrin de prin toate hârtoapele, iar lecția care se predă în asociațiile noastre de fotbaliatori e cum se aranjează un blat. Va face mercenarul din plastilina maro a vestiarelor bici? Va schimba pisoii care  aleargă azi după bășică, în lei? Vom trăi și vom vedea. Eu nădăjduiesc să ne nemțim măcar pe gazoane, că-n rest…