Găsindu-mă la Alba Iulia cu alte treburi, care se adună zilnic într-o carte, am dorit să ajung și la mormântul lui Lucian Blaga, să pun o lumânare. Un prieten mi-a încredințat mașina lui și un șofer din zonă, care știa locurile. Rămas singur, în vechiul cimitir din Lancrăm, de lângă la fel de vechea biserică, am căutat cu ochii și cu pasul mormântul poetului. Nu-l aflam. Cruci din piatră mici, unele povârnite, risipite ca după un cutremur. Noul cimitir al satului e în altă parte. Un mausoleu cu marmori negre indică locul unde hodinește ultimul paroh al zonei, stins de curând. Vine, chemat telefonic, paracliserul care pusese până atunci pruni și meri în grădina lui. Îmi arată mormântul poetului Blaga, în dreapta bisericii, pitit după un gard viu de iederă, care mă împiedica să-l văd. E o piatră simplă, poate o bucată de ciment dreptunghiulară pe care stă scrijelită sus o cruce. Numele și poza știută a autorului veșniciei născute la sat. Veșnicia lui e sărăcuță. Vreau să cumpăr lumânări. Intrăm în biserică și slujbașul care se ocupă cu de toate, bate clopotele și cântă la înmormântări, îmi arată locul de unde pot lua. Așez alături o bancnotă. E prea mare, zice el. N-am rest. Nu-i nimic, zic. Îl rog de un chibrit. Vorbește neînterupt. Aici e mormântul lui tătâne-său, popa și aici al bunicului, tot popă. Și un neam al lui, care e părintele hidrocentralelor. Se întoarce iar cu amănunte despre grădina lui în care trebăluise până l-am întrerupt eu. A pus trei pruni, un măr și un cireș. Îl cheamă Ordean, Dorin Ordean. Eu te știu de undeva, îmi zice. Nu știu de unde să te iau, dar te știu. De la televizor? – mă întreabă lung. Nu cred, zic eu. Nu prea apar. Satul România e mic. Ne știm toți. Ne-om fi întâlnit pe undeva.

    Încerc să aprind o lumânare la mormântul lui Lucian Blaga, pe care l-am sorbit cu nesaț toată adolescența și tinerețea. Bate vântul. Aici, zice Ordean, mereu bate vântul când vrei să aprinzi o lumânare. Reușesc, dar vântul o stinge iute. Reiau munca mea cu un chibrit umed. Aduce altă cutie, din biserică. Lucian Blaga e singur. Niciun muc de lumânare la mormântul lui. ”Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună”…  N-a răsărit luna, dar se înserează încet. Ajung și la casa în care a copilărit poetul. A fost vândută, revândută. Ce e, ce mai e din lucrurile atinse de copilăria poetului? Mai nimic. Un praf domestic stă pe mobila de strânsură. O femeie-ghid bălmăjește câteva vorbe de evocare. Încerc să n-o aud. Lucian Blaga nu e aici. Îl caut din nou în cimitir. Ordean încuie ușile bisericii. Te știu, îmi zice, după voce. Așa mi se întâmplă mereu, îi răspund. Și eu mă recunosc tot după voce. De ce bate mereu vântul în Lancrăm? Nu știu, zice el. Nu bate chiar mereu. Doar când aprinzi lumânări.

   Plec din Lancrăm cu tristețea că am greșit adresa. Părăsit și urgisit în anii 50 pentru ”filosofia sa idealist-decadentă”, Lucian Blaga mai trăiește o însingurare. Poate merele care vor cădea din pomul plantat azi de nea Ordean, vor fi auzite din mormânt, de poet, crezându-le pașii iubitei care a venit să-i aducă flori sau nici ea nu mai e de-o veșnicie și toate s-au stins încet pe pământ.

    Spațiu mioritic, cu praf mult pe mobile și pe cărți și uitare cât cuprinde.